sf3.ro Web analytics

O perspectivă reformată asupra formării Canonului

Există trei mari perspective cu privire la formarea Canonului. Aceste trei perspective pot fi enumerate și încadrate într-o anumită categorie deși există anumite aspecte notabile care le diferențiază. Spațiul este prea mic pentru a face toate observațiile necesare unui studiu precis.

  • Canonul determinat de comunitate (catolicismul și ortodoxia)

  • Canonul determinat istoric (Modelul Canonul în canon și Criteriile canonicității)

  • Canonul auto-autentificat (Canonul se autentifică întâi de toate prin sine)

Definirea și construirea acestui model

În acest articol voi argumenta pentru a treia poziție - perspectivă asupra canonului care înglobează celelalte două modele.

Când vorbim despre auto-autentificare nu ne referim doar la faptul că (1) Biblia afirmă despre Sine că este Cuvântul lui Dumnezeu, (2) că Biblia poartă în sine dovezi interne ale divinității ei, ci și (3) faptul că în mod esențial Canonul oferă mijlocul prin care poate fi determinat autenticitatea lui.

Obiecția argumentului circular

Unii vor spune că acesta este un argument circular - canonul se autentifică pe sine, și că este normal să avem un criteriu extern prin care să determinăm dacă Canonul este sau nu autentic.

Această obiecție ignoră două aspecte: 1. Canonul nu are nevoie să fie autentificat de alte criterii sau convingeri extra-canonice pentru că ar însemna că acelea sunt cumva deasupra canonului; 2. Natura Canonului, ca primit de la Dumnezeu, nu face necesară autentificare exterioară lui. Canonul nu este doar adevărat, ci și autoritate ultimă pentru că vine de la Dumnezeu iar Dumnezeu n-are nevoie de cineva exterior Lui ca să-L autentifice.

Criteriile auto-autentificării

a. Expunerea providențială.

Pentru ca bierica să recunoască cărțile canonului a trebuit întâi să fie expusă prin citirea acestor cărți. Dacă anumite cărți n-au ajuns în biserică înseamnă că Dumnezeu nu a vrut acest lucru.

Faptul că unele cărți sunt pierdute înseamnă că Dumnezeu prin providența Lui ne arată că nu a vrut ca ele să facă parte din Canon.

Acest principiu nu este inventat, ci ne este arătat în Scriptură. Dumnezeu a intenținat să își lase Cuvântul bisericii Sale (Rom. 15:4, 2 Tim. 3:16-17).

b. Atributele canonicității și Duhul Sfânt.

i. Calitățile divine ale Scripturii

Aceste calități arată spre amprenta Duhului Sfânt în textul biblic - cum ar fi frumusețea, eficacitatea și armonia.

Voi lua un alt exemplu clasic pentru a ilustra acest principiu. Creația arată atributele invizibile ale lui Dumnezeu (Rom. 1:20) așa încât oamenii sunt fără scuză. Dacă revelația generală poate aduce o asemenea cunoaștere încât oamenii rămân fără scuze, cu atât mai mult revelația specială vorbește clar că este de la Dumnezeu.

Metoda prin care canonul este revelat este autentificat este corelativ cu natura canonului autentificat. Concepțiile preliminare despre ce ar trebui să fie Scriptura nu pot veni din altă parte decât din Scriptură.

Desigur, este necesar să vorbim și despre modul în care aceste atribute au fost recunoscute. În ciuda faptului că sunt prezente, Biblia încă este respinsă. Dar acest lucru este datorită efectului păcatului în ce privește capacitățile cognitive ale omului.

Datorită păcatului omul are nevoie de mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt (1 Cor. 2:10-14). Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt nu a operat doar asupra canonului, ci trebuie să opereze și în cei care îl citesc. Duhul produce credința că acest Cuvânt este de la Dumnezeu.

Când Duhul Sfânt deschide ochii cuiva - el primește și îmbrățișează Scriptura ca pe cuvântul lui Dumnezeu fiindcă aude vocea Păstorului prin ea (Ioan 10:27).

Trebuie să fim atenți în formularea acestui principiu deoarece temelia credinței noastre nu este experiența mărturiei lăuntrice a Duhului, ci aprecierea calităților divine ale Scripturii. De aceea, nu vem nevoie să fim conștienți de lucrarea Duhului ca Duhul să lucreze.

ii. Recepționarea corporativă a Scripturii

Recepționarea Scripturii nu înseamnă că există o unitate absolută în ce privește canonul ci că există o unitate predominantă. Acest lucru nu este un simplu artificiu, ci este o observație logică întrucât întotdeauna vor fi facțiuni, secte sau grupuri în interiorul creștinismului care vor respinge anumite porțiuni din Canon, iar dacă canonicitatea ar depinde de acordul lor, atunci biserica n-ar avea niciodată un canon.

Există câteva motive pentru care acest principiu este adevărat. Planul răscumpărător a lui Dumnezeu nu a fost să răscumpere doar indivizi, ci să răscumpere un popor, o biserică (Fapte 15:14, Tit 2.14; 1 Petru 2.9). Mai mult, când Dumnezeu crează o comunitate a legământului, el îi dă documente ale legământului care mărturisesc pentru răscumpărarea acesteia. Așadar, mărturia Duhului însăși are un scop corporativ.

Ar trebui să fim mai încrezători în mărturia Duhului care lucrează în biserică, decât în individ. Biseirca, nu doar indiviul, este casa lui Dumnezeu (1 Tim. 3:15, 1 Petru 2.5) și ea este locuită de Duhul Sfânt (1 Cor. 12:13).

Prin cele afirmate mai sus nu doresc să las de înțeles că biserica a creat canonul, ci că primirea acestor cărți de către biserică este lucrarea inevitabilă și naturală a naturii de auto-autenficare a Scripturii. Primirea acestor cărți de către biserică este o dovadă a autorității, puterii și impactului auto-autentificării Scripturii care cere un răspuns de la biserică.

Problema divizării din biserică pe această temă nu trebuie să fie exagerată. Să luăm exemplul doctrinei justificării. Faptul că justificarea produce inevitabil fapte bune, nu înseamnă că individul va trăi o viață perfectă. Dar este clar că per ansamblu viaa unui credincios va aduce rod. Mai mult, faptul că justificarea produce fapte bune nu înseamnă că faptele bune sunt cauza justificării. La fel biserica nu trebuie să fie unanimă în mărturia ei și nici nu înseamnă că ea a făcut scrierile biblice canonice doar pentru că le-a recunoscut.

iii. Originea apostolică

Scripturile nu sunt revelație abstractă, ci revelație răscumpărătoare. Cărțile canonice sunt rezultatul unor epoci particulare în care Dumnezeu a lucrat pentru a-și izbăvi poporul. Ambele legăminte sunt stabilite în formă scrisă după o lucrare răscumpărătoare puternică a lui Dumnezeu (Exod 20:2, Ioan 20:31).

Apostolii sunt legătura dintre aceste evenimente răscumpărătoare și anunțarea ulterioară a acestor evenimente. Apostolii au scris și prezidat transmiterea depozitului apostolic și au lucrat pnetru a se asigura că mesajul lui Hristos este păstrat cu acuratețe pentru generațiile următoare, cu ajutorul Duhului Sfânt (Luca 1:1-4, Rom. 6:17, 1 Cor. 11:23, 15.3, Gal. 1:9, Fil. 4:9, Col. 2.6-8, 1 Tes.2.13-15; 1 Tim. 6:20, 2 Tim. 1:14; 2 Petru 2:21, Iuda 1:3).

Canonul așadar nu este doar despre lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, ci este produsul lucrării răscumpărătoare a lui Hristos în istorie.

Principiul apostolicității nu este un principiu extern după care se hotărăște ce anume este canonul, ci trebuie văzut ca un principiu oferit de însuși canonul biblic.

Atributele canonicității se împuternicesc reciproc

Atributele divine ale Canonului există doar pentru că această carte este produsă prin autori apostolici inspirați.

Mai mult, o carte cu aceste calități divine se va impune pe sine în biserică și, prin mărturia Duhului, va fi primită corporativ.

Dacă o carte este primită corporativ de biserică, atunci această carte trebuie să posede callități divine care au făcut biserica să recunoască vocea lui Hristos în ea.

Originea apostolică nu doar implică calitățile divine și recepționarea eclesială, ci aceste calități divine și recepționarea eclsială sunt parte din modul în care știm că o carte are origini apostolice.

De asemenea, recepționarea eclesială nu doar implică origine apostolică și calitățile divine, ci este conformată de existența originilor apostolice și calitățile divine.

  • Într-un sens toate cele trei atribute sunt despre originea apostolică. Originile apostolice nu arată doar spre fundamentul istoric al unei cărți, ci și despre calitățile produse de originea aposotlică și cum duce la recepționarea corporativă în biserică.

  • Cele trei atribute sunt într-un fel despre calitățile divine. Acestea nu sunt doar semne interne ale unei cărți, ci sunt și despre sursa acestor calități divine și impactul pe care aceste calități îl au asupra bisericii.

  • Toate cele trei atribute sunt și depsre recepționarea corporativă. Ea nu este doar despre răspunsul bisericii la o carte, ci și despre acele lucruri care fac acel răspuns posibil, adică calitățile divine și originea apostolică a cărții.

O definiție echilibrată a Canonului.

Canonul poate fi definit în trei moduri - moduri care corespund celor trei atribute ale canonicității din modelul auto-autentificării tratat pe larg în acest articol:

  • exclusiv - canonul ca recepționare. Dacă te uiți la canon prin perspetiva recepționării eclesiale, atunci canonul este definit ca colecția de cărți primite și recunoscute de consensul bisericii (exclusiv).

  • funcțional - canonul ca utilizare. Dacă te uiți la canon prin perspectiva calităților divine, canonul este în mod natural definit ca acele cărți care sunt folosite ca revelație autoritativă de către comunitate (funcțional).

  • ontologic - canonul ca dar divin. Dacă te uiți la canon din perspectiva originilor apostolic, atunci canonul este definit în mod natural ca acele cărți date de Dumnezeu ca depozitul istoric - răscumpărător (ontologic).

Când un model canonic absolutizează una dintre cele trei definiții atunci apar distorsiunile.

Când a apărut canonul?

Dacă luăm în calcul cele trei definiții de mai sus, putem vedea fluxul complet al istoriei canonice: 1. Dumnezeu dă cărțile prin apostoli; 2. Cărțile sunt recunoscute și utilizate de creștini ca și Scripturi; 3. Biserica corporativă ajunge la un consens în ce privește aceste cărți.

Istoria canonului este așadar un proces nu un act punctual. Definiția ontologică se referă la scrierea canonului. Definiția funcțională se referă la ceea ce fac acete documente autoritative. Definiția exclusivă se referă la primirea și impatul acestor cărți în biserică.

Așadar, Canonul este o colecție de scrieri apostolice care sunt considerate Scriptură de către biserica corporativă.

Un sumar din cartea Canon Revisited al capitolului Canon as Self-Authenticating de Michael Kruger