sf3.ro Web analytics

Romani 8 - Apologia Harului Suveran

Chemarea cuceritoare a harului

28. De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celorce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celorce sînt chemaţi după planul Său.

Această promisiune fantastică toate lucrurile lucrează împreună spre bine se aplică doar celor credincioși. Așadar, textul îi are în vedere doar pe ei. Sunt însă două teste prin care ei sunt identificați: dragostea lor pentru Dumnezeu și chemarea lui Dumnezeu. Pavel explică că cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu sunt cei chemați după planul Său.

Chemarea lui Dumnezeu precede iubirea credincioșilor pentru că este absurd să vorbim despre oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu fără să fi fost întâi de toate chemați de Dumnezeu. Așadar, ordinea acestor pasaje nu arată cum s-a realizat mântuirea, ci mai degrabă relația noastră cu Dumnezeu în două momente: prezent și trecut.

Credincioșii sunt prezentați în acest text prin două relații. Prima este prezentă, a doua este trecută (dar cu efecte prezente); prima este subiectivă, a doua este obiectivă; prima este consecința celei de-a doua care este cauza; prima descrie ce face omul acum, a doua ce a făcut Dumnezeu.

Această chemare a lui Dumnezeu este o chemare cuceritoare care produce iubire în cel credincios. PAceastă chemare nu se referă la chemarea generală a Evangheliei pentru că, așa cum bine știm, mulți oameni necredincioși au parte de ea. Această chemare este o chemare specială care produce iubire de Dumnezeu.

În afară de cazul în care vrem să spunem că toți oamenii Îl iubesc pe Dumnezeu, atunci trebuie să recunoaștem că doar cei ce Îl iubesc au parte de această chemare lăuntrică, supranaturală, eficace. Dacă toți oamenii au parte de această chemare este absurdă explicația lui Pavel dată în prezentarea identității acestor oameni. El spune - iată-i pe cei care-L iubesc pe Dumnezeu și anume cei chemați după planul Său.

O mântuire desăvârșită (de la predestinare la proslăvire)

29. Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărît mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentruca El să fie cel întîi născut dintre mai mulţi fraţi. 30. Şi pe aceia pe cari i-a hotărît mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.

Toți fără excepție

Observați repetarea termenului aceia care apare de cel puțin patru ori aici în relație cu cele patru faze ale mântuirii: preștiință și predestinare, chemare, îndreptățire și proslăvire. Pavel vorbește despre aceiași oameni. Acești oameni au parte de toate aceste faze ale mântuirii. Pavel nu prezintă nici o excepție. Cei care sunt predestinați ajung la proslăvire. Acest pasaj este fatal pentru doctrina pierderii mântuirii. Știu că cei aleși de Dumnezeu trec prin tot procesul mântuirii, nu doar prin anumite faze.

Autorul unic al mântuirii

Toate fazele mântuirii prezentate aici sunt înfăptuite de Dumnezeu. Nu există nici un fel de prezență activă a omului. Prin aceasta nu spun că în procesul mântuirii omul este complet pasiv, ci spun că ceea ce face omul este întotdeauna un rezultat al acțiunii lui Dumnezeu și de aceea, atunci când privim mântuirea din perspectiva lui Dumnezeu, este irelevant răspunsul omului.

Gradul de realizare a mântuirii

Deodată ce toate etapele mântuirii sunt puse pe seama lui Dumnezeu și înfăptuite de el, toate sunt realizate în mod eficient. Dumnezeu cheamă eficient, îndreptățește eficient și proslăvește efiicent. Nu există retușuri, priviri înapoi, re-evaluări etc. Totul este realizat la perfecțiune. În acest punct ne diferențiem fundamental de unii care completează textul cu detalii care nu sunt precizate acolo.

Pentru unii textul trebuia scris așa: Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte (având credință), i-a şi hotărît mai dinainte (pe baza credinței lor) să fie asemenea chipului Fiului Său, ... 30. Şi pe aceia pe cari i-a hotărît mai dinainte, i-a şi chemat (dar depinde de ei dacă răspund); şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi (dacă au răspuns chemării); iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit (dacă au perseverat până la capăt). În această interpretare fiecare fază a mântuirii depinde, în ultimă instanță, de decizia și voința omului. Dar nicăieri în acest text nu găsim aceste explicații care denaturează profund înțelesul termenilor.

Observați că toate verbele prezintă acțiuni realizate deja. Chiar și proslăvirea este prezentată ca un act încheiat pentru că aici ni se prezintă perspectiva lui Dumnezeu, care se află în afara timpului, nu perspectiva omului angajat în procesul sfințeniei, având înaintea sa responsabilitățile sale pământești prezentate cu foarte mare seriozitate, ca și cum toată mântuirea ar depinde de ele. Într-un anume sens, mântuirea depinde de răspunderea omului, dar este trist să nu înțelegem că această răspundere este îndeplinită doar în măsura în care Dumnezeu lucrează.

Harul cuceritor

Cred că aș putea ajunge la un consens cu cei mai mulți că Dumnezeu acționează unilateral în actul predestinării, al îndreptățirii și al proslăvirii. Deși nu exclud că se așteaptă un răspuns de la omul chemat, totuși acest pasaj Îl prezintă pe Dumnezeu acționând unilateral în mântuirea omului.

Ce chemare este aceea care duce la îndreptățire și apoi la proslăvire? Este chemarea generală pe care o aud în general oamenii prin Evanghelie? Știm că această chemare este respinsă de către cei mai mulți. Așadar, chemarea aceast despre care se vorbește aici este o chemare specială, supranaturală, eficace care atinge nu doar urechea și mintea păcătosului, ci inima lui - cucerind-o.

Din inima lui Dumnezeu în slavă

Pasajul începe cu a ne spune că noi am fost din veșnicie în gândul lui Dumnezeu. Apo ultima fază a mântuirii are de-a face tot cu veșnicia și prezintă împlinirea gândului lui Dumnezeu prin aducerea tuturor aleșilor spre slavă. Perspectiva lui Dumnezeu asupra mântuirii noastre, pe care trebuie să o adoptăm acum, este că suntem hotărâți la mântuire din veșnicie iar acest lucru se va realiza în glorie. Mântuirea este în întregime despre Dumnezeu, nu despre noi și deciziile noastre.

Preștiința lui Dumnezeu

El ne-a cunsocut mai dinainte. Dumnezeu cunoaște toate lucrurile și este redundant să ni se spună că ne cunoaște și pe noi decât dacă această cunoaștere are în vedere ceva mai mult decât atotcunoașterea lui Dumnezeu. Când Domnul Isus spune niciodată nu v-am cunoscut El se referea la faptul că nu avea nici o relație cu acei falși învățători.

Această precunoaştere este o cunoaştere intimă, personală, plină de dragoste, a lui Dumnezeu a oamenilor pe care îi va mântui. Termenul se referă la o cunoaştere care implică preferința (Amos 3:2; Osea 8:4; 1 Corinteni 8:3; Galateni 4:9).

Preștiința precede predestinarea pentru că Dumnezeu nu poate predestina ceva ce nu cunoaşte. Dumnezeu alege pe cei pe care îi preferă și îi dorește pentru Sine.

Precunoaşterea este mai dinainte, adică înainte de existenţa acestei lumi populate. Oricum Dumnezeu se află în afara timpului și gândurile, deciziile și planurile Sale nu sunt legate de ceea ce se întâmplă în temporalitate.

Dumnezeu cunoaşte persoane, nu faptele lor. Acesta este cel mai dezbătut aspect din acest text și altele ca acesta. Ni se spune că ceea ce Dumnezeu a preștiut este credința aleșilor. Dar textul nu spune aceea pe care a cunoscut-o - adică credința, ci aceia pe care i-a cunoscut și nu completează, nici aici, nici în altă parte, că i-a cunoscut pe cei care vor crede sau că a preștiut credința lor și de aceea i-a și ales. Nici vorbă despre asemenea idei.

Hotărârea eternă

Al doilea pas logic în planul lui Dumnezeu este predestinarea acelor care au fost cunoscuţi de către Dumnezeu. Aici deja Dumnezeu hotărăşte ce să facă cu ce pe care i-a cunoscut. Termenul poate fi tradus prin „a decide înainte să se întâmple” ca în Fapte 4:28.

Pavel spune că predestinare are ca scop acest proces al sfinţirii. Criteriul alegeriinu sunt faptele omului ci Însuşi Dumnezeu. Predestinarea nu poate da naştere la antinomieni şi nici nu poate hrăni auto-mulţumirea pentru că cei aleşi, aduşi la mântuire „au murit faţă de păcat (şi) acum trăiesc o viaţă nouă” (J. Stott).

Contrar pasajului, unii afirmă că alegerea la mântuire se bazează pe lucrarea lui Hristos; adică Dumnezeu alege oameni pentru că Hristos a murit pentru ei. Textul nu spune acest lucru, ci că predestinarea are în vedere conformarea cu chipul lui Hristos. Această conformare este cauza sau consecința sau rezultatul alegerii, nicidecum temelia ei.

Sfințirea după chipul lui Hristos

Sfinţirea este al doilea pas al mântuirii şi cel mai lung. El ţine din momentulr egenerării (chemarea) până în momentul proslăvirii. Sfinţirea este conformarea celui ales cu chipul lui Hristos. Ea nu înseamnă să fii chipul lui Hristos ci să fii asemenea acestui chip. Direcţia sfinţirii este fără doar şi poate, întotdeauna – fără excepţii – direcţionată către Hristos şi Îl are pe El ca standard. Chipul lui Hristos nu reprezintă atributele dumnezeirii, ci desăvârşirea în ascultare de voia lui Dumnezeu şi în caracter.