sf3.ro Web analytics

De ce te vei ruga mai puțin dacă părăsești mișcările de tip carismatic sau penticostal?

Cei care au părăsit mișcarea penticostală sau carismatică la scurt timp au sesizat o pierdere a “duhului de rugăciune”. Aceasta este una dintre cele mai mari frustrări pentru că rugăciunea este un test al relației cu Dumnezeu. Ca să putem înțelege acest regres (aparent) trebuie să înțelegem mecanismele rugăciunii în mișcările de tip carismatic.

Cum funcționează rugăciunea în limbi? Oricine a experimentat fenomenul poate mărturisi că vorbirea în limbi are un efect terapeutic și emoțional fantastic. Te poți ruga “în limbi” zeci de minute. Ți se spune că este o rugăciune superioară și duhovnicească mai ales că Satan nu o înțelege. Neînțelegând nimic din ea nici măcar cel care o practică, ea nu solicită mult energia celui care se roagă. Eu nu trebuie să proceseze afirmațiile, pentru că nu există așa ceva. Mai mult, ea crează un mecanism foarte periculos - rugăciunea fără minte. Un asemenea individ va ajunge la scurt timp să sesizeze că și atunci când se roagă în limba română el spune o sumedenie de cuvinte de umplutură și mult balast. Bineînțeles umplutura se ascunde rapid sub faptul că aceste cuvinte sunt “cuvinte de laudă la adresa lui Dumnezeu”. Poti auzi frecvent oameni care se roagă frenetic și plini de zel și care, atunci când nu mai știu ce să zică, încep să turuie cuvinte aleatorii de laudă: “slavă, cinste, glorie, onoare, aleluia, mărire ție etc”. Acesta este un motiv pentru care cei ce practică vorbirea în limbi se pot ruga îndelung. Este un mecanism psihic format cu ajutorul vorbirii în limbi.

De asemenea, rugăciunile îndelungate sunt de obicei practicate în strânsă legătură cu “rugăciunea în comun”. Rugăciunea în comun nu înseamnă că participanții la rugăciune știu sau sunt atenți la ce se roagă ceilalți, ci în mod ironic este ultra individuală – nimeni nu știe ce se roagă celălalt, și fiecare se roagă în dreptul lui. În adunare există, de obicei, câteva persoane care se ocupă de intensificarea rugăciunii așa încât, atunci când ei ridică volumul în rugăciune, toată adunarea urmează exemplul și se roagă mai “cu foc” (ridică volumul sau țipă). Oamenii nu se roagă pentru că sunt cuprinși de “duhul rugăciunii”, ci pentru că s-a format un reflex comunitar prin care toată adunarea reacționează la conducerea în rugăciune a unui individ. Cei care fac parte din aceste adunări vor vedea că este foarte ușor să se roage în public, dar foarte greu să se roage în privat.

Nu neg că nu sunt multe rugăciuni sincere și că sunt unii care se roagă și în privat, dar de multe ori același tip se rugăciune negândită, hipnotică, emoțională este practicată și în privat. Mulți creștini sunt învățați că trebuie să se roage mult ca să fie spirituali, iar ei fac tot ce pot ca să fie în acest fel și de aceea apelează la tehnici periculoase. Rugăciunea cu volum extrem de ridicat sau “în limbi” are doar un rol de autohipnoză. Individul nu știe ce se întâmplă, dar la un moment dat începe să “simtă” anumite lucruri, iar el crede că este cuprins de Duhul Sfânt. Bucuria acestei experiențe (emoționale) este foarte mare, așa că omul începe să se agite mai mult. Și așa trec minutele în șir unele după altele. Bineînțeles, omul nu își dă seama că ceea ce experimentează este o stare care poate fi trăită strigând orice fel de cuvinte, la întâmplare. Așadar, nu este absolut nimic duhovnicesc în această experiență, ci este o trăire emoțională, hipnotică, senzorială și psihologică.

Să presupunem că o asemenea persoană din anumite motive nu mai crede în continuitatea darului vorbirii în alte limbi și al proorociei. Cea mai mare parte din viața de rugăciune a acestui individ moare instant iar el simte ca a slăbit spiritual. Din punctul meu de vedere ceea ce s-a întâmplat nu este decât un act de pocăință, de renunțare drastică și radicală la duhul fals de rugăciune, la bolborosirea fără rost a multor cuvinte înțelese sau neînțelese. Rugăciunea acestui om va deveni un act mult mai greu pentru că el trebuie de acum să gândească fiecare propoziție și să rostească doar cuvinte care au sens și care se nasc din sufletul lui, nu din lipsa de rod a minții, presiune psihologică a comunității sau simpla dorință de a atinge un prag al timpului petrecut în rugăciune.