“A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”
‭‭Ioan‬ ‭1:11-13‬ ‭

Textual, credința este primul aspect discutat de apostolul Ioan. Prin ea devenim fiii lui Dumnezeu. El nu spune că s-a dat posibilitatea de a deveni copii, ci că toți care L-au primit au devenit copiii lui Dumnezeu.

Aspectul crucial este că Ioan lămurește sursa credinței - nașterea din Dumnezeu. Ei au crezut fiindcă au fost născuți din Dumnezeu. Ei nu au crezut ca să fie născuți din Dumnezeu. Ioan arată clar că aici de vorbeste despre actul inițial al credinței și nu despre starea de credincios. Implicația este că actul creator al lui Dumnezeu din nașterea din nou produce credință spre mântuire.

Această naștere nu este fizică. Descendența iudaică, sau de alt neam, e irelevantă. În al doilea rând regenerarea nu vine din natura omului (firea lui) fiindcă firea și natura omului sunt legate indivizibil. O natură păcătoasă nu putea produce nașterea din Dumnezeu. Ba chiar se afirmă deslușit că nu voia vreunui om (personală sau a altuia) stă la baza acestei nașteri din Dumnezeu. Dacă voia omului ar fi fost cauza atunci avem o contradicție totală cu textul biblic. Ca lucrurile să fie cât se poate de clare - Ioan afirmă că Dumnezeu a făcut această naștere în mod suveran.

Logic vorbind: nașterea din nou -> credința - > înfierea. Temporal privind aceste aspecte - ele au loc în același eveniment și moment. Având în vedere acest aspect putem spune că credința este parte a regenerării si, de aceea, ambele constituie poarta de intrare în împărăție.

În ce privește percepția noastră: doar după ce am crezut percepem, printr-un simțământ aprins al conștiinței, viața (regenerarea) pe care o avem și de aceea tindem să o plasăm după momentul credinței.