Este compatibil plânsul cu predestinarea?

Scriptura ne arată două adevăruri importante: primul, că omul este decăzul așa încât nu se poate întoarce prin sine la Dumnezeu și al doilea - că cei care sunt mântuiți au fost aleși mai dinainte de Dumnezeu.

Așa-zisa problemă

Domnul Isus a fost Dumnezeu și om și cu siguranță știa cine sunt cei aleși de Tatăl și știa, de asemenea starea de depravare a locuitorilor Ierusalimului și faptul că aceștia nu se vor pocăi. Totuși, Domnul Isus le predică și plânge pentru cetate. Unii întreabă astfel: dacă aceștia erau incapabili să se pocăiască și dacă Domnul Isus știa că Tatăl nu i-a ales, de ce a plâns pentru ei? Contradicția pare să fie aceasta: de ce să plângi pentru niște oameni pierduți pe care ai fi putut să-i salvezi dar nu ai făcut-o?

41.Cînd S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plîns pentru ea, 42. şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, cari puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sînt ascunse de ochii tăi. 43. Vor veni peste tine zile, cînd vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strînge din toate părţile: 44. te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentrucă n-ai cunoscut vremea cînd ai fost cercetată.“

Umanitatea Domnului Isus

Cei care pun asemenea întrebări ignoră faptul că Isus a fost un om care a experimentat emoții și sătri sufletești omenești perfect naturale pentru orice om. Dacă am crede că Isus își reprima emoțiile în mod automat sau că ele erau anulate datorită atributelor Sale dumnezeiești, transmitem ideea că dumnezeirea într-un fel îi distrugea aspectul uman al persoanei Sale, ceea ce este o erezie.

Așadar, Domnul Isus plânge pentru cetate datorită faptului că era îndurerat în mod sincer de păcătoșenia, lipsa de pocăință distrugerea în viitor a acestei cetăți. Tu știi că astăzi vor muri oameni de foame în Africa, că vor fi avortați copii în spitalele din România și că unii vor îngheța de frig sau vor suferi de foame pe străzile României. Ai putea să te ridici și să faci ceva pentru asta dar nu o faci, din motive întemeiate sau neîntemeiate (nu acest lucru este important acum) și în același timp poți simți durere pentru starea de nenorocire a acestor oameni.

Decretul divin și durerea umană

Nu e ilogic sa plângi pentru lucruri care s-au întâmplat deja, chiar dacă posibilitatea schimbării nu există. Domnul știa că acești oameni nu se vor pocăi și totuși plânge pentru ei. Noi suferim anumite pierderi, nu le mai putem corecta și totuși plângem datorită acestor pierderi pentru că pierderile acestea ne produc dureri. Așadar, faptul că nu poți schimba un lucru și el este pecetluit în timp nu înseamnă că nu este natural să fii îndurerat.

Noi credem că multe nenorociri prin care trecem noi sau alții sunt îngăduite de Dumnezeu în planul Lui. De asemenea, știm că El le-ar fi putut schimba sau modifica în orice fel ar fi dorit El. În ciuda acestui lucru noi experimentăm o întristare și durere reală pentru evenimentul acela în sine. Decretul divin nu anulează și exclude durerea umană reală și sinceră.

Plânsul Domnului și puterea voinței omului

Unii întreabă: de ce îi mustră Domnul pe acești oameni că nu s-au pocăit deodată ce El știa că ei nu pot face asta decât dacă sunt aleși și atrași de Dumnezeu?

Această întrebare este deslipită total de realitate pentru că și noi simțim durere pentru anumite tragedii prin care trec oamenii, deși știm că ei nu pot face nimic pentru a le schimba. De exemplu mulți oameni își fac nenorocirea cu mâinile lor pentru că sunt dependenți de anumite obiceiuri păcătoase, totuși acest lucru nu ne face insensibili și nepăsători, ci ne întristează tocmai starea de robie în care trăiesc acești oameni. Incapacitatea și depravarea omului trebuie să ne întristeze mai mult, nu să ne facă insensibili și indiferenți.

Puterea Domnului și plânsul Lui

Unii spun - dacă Domnul era atotputernic și putea schimba situația nu este nesincer plânsul Lui? Cum să plângi pentru ceva ce este la degetul tău mic pentru a fi schimbat? În loc să plângă ar fi trebuit să-i atragă irezistibil!

Puterea de a schimba starea de lucruri nu exclude deloc durerea. De exemplu, atunci când niște părinți își disciplinează copilul ei văd durerea copilului atunci când îi este interzis accesul la anumite jocuri sau activități unde el se simte bine. Părintele nu își găsește plăcerea în suferința copilului și totuși el i-o provoacă cu scopul de a-l face pe acesta să înțeleagă că faptele au consecințe. Părintele ar putea să evite această situație și să nu-i interzică absolut nimic copilului. Totuși el îi interzice acest lucru copilului.

Uitați-vă la alt episod din viața Domnului Isus. El află că Lazăr este bolnav. Poate să-L vindece. Are timp să o facă. Totuși refuză să se ducă în Betania: Ioan 11:6 "Deci, când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era". Ba mai mult, Domnul arată bucurie, nu întristare: Ioan 11:15 "Şi mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el.”" Totuși când Domnul ajunge la mormânt începe să plângă: Ioan 11:35 "Isus plângea." A fost sincer plânsul Lui? Cum poate plânge acum când El s-a bucurat că nu s-a dus la Lazăr și a evitat să-l vindece deși putea face asta foarte simplu?

Cei care văd o incompatibilitate în puterea Domnului și plânsul Lui să se întrebe și în acest caz dacă Domnul Isus era sincer sau nu. Nu este aceasta o blasfemie împotriva Fiului lui Dumnezeu? Toți vor fi de acord că ar fi putut să-L vindece și că totuși plânsul Lui este sincer. Textul ne introduce însă în acel scop mai înalt pe care Domnul L-a avut și care trasează un principiu: Dumnezeu permite anumite tragedii pentru niște scopuri mai mărețe. Care a fost scopul în acest caz: Ioan 11:4 "Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” S-ar putea să nu fim de acord cu ele și s-ar putea să nu le înțelegem dar asta nu modifică câtuși de puțin realitatea. Scopul cel mai mare este slava lui Dumnezeu.

Realitatea și siguranța învierii lui Lazăr nu L-a împiedicat pe Hristos (1) să arate sentimente contradictorii: bucurie și apoi plâns; (2) acțiuni aparent contradictorii: permiterea morții și apoi învierea.

Părerea mea este că Dumnezeul multora este mai simplu și mai mic chiar decât ei înșiși. Dumnezeul lor nu poate avea sentimente, trăiri și planuri complexe. Pentru ei totul trebuie să fie simplu și Dumnezeu să se potrivească ideologiei lor, părerilor lor și cutiuțelor lor teologice foarte strâmte în care se chinuie de zor să-L îngrămădească pe Dumnezeu. Vai ce trist este acest lucru!

Vremea cercetării și harul irezistibil

Acest text, zic unii, este o dovadă împotriva doctrinei harului irezistibil care afirmă că Dumnezeu cucerește inima omului și îndepărtează răzvrătirea omului așa încât acesta să fie mântuit în mod sigur și totuși omul să se pocăiască și să creadă în mod voluntar.

Domnul spune cetății: pentrucă n-ai cunoscut vremea cînd ai fost cercetată. Așadar, această cetate a fost cercetată și se pare că a fost rezistentă. Dar nicăieri textul nu ne arată că aici a fost prezent harul cuceritor a lui Dumnezeu care duce la mântuire. Dimpotrivă, Scriptura ne arată că omul păcătos își arată depravarea prin faptul că el se împotrivește întotdeauna Duhului Sfânt (Fapte 7:51). Așadar, omul natural, păcătos, depravat arată o împotrivire față de metodele obișnuite ale harului - cum ar fi predicarea Evangheliei. Noi confirmăm acest lucru dar spunem că această metodă a harului nu este întotdeauna eficientă tocmai fiindcă puterea Duhului Sfânt nu produce regenerarea oriunde este prezentă și Evanghelia. Deci, textul acesta în loc să contrazică doctrina harului irezistibil, este o dovadă a doctrinei depravării totale.

Concluzie practică

Suntem cu mult inferiori Domnului Isus. Nu ne putem compara cu El. Noi nu știm cine sunt aleșii lui Dumnezeu. Noi nu facem tot ce putem face pentru a vesti Evanghelia. Noi nu suntem cât de sensibili ar trebui să fim. Să învățăm de la Domnul Hristos și să plângem pentru cei pierduți, să le vestim Evanghelia și să facem tot ce ține de răspunderea noastră pentru ca ei să cunoască adevărul Evangheliei. Fie ca să nu ne refugiem în niște doctrine intenționate să ne mângâie sufletul și să ne dea siguranță, cum este doctrina predestinării, așa încât să nu facem ceea ce ni se cere, ci mai degrabă să înțelegem care este răspunderea noastră înaintea lui Dumnezeu, față de ceilalți oameni. Să ne doară, să plângem și să predicăm.