sf3.ro Web analytics

Părăsirea sistemelor religioase numite “culte”

În ciuda acuzațiilor unora cum că noi am afirma, despre cei ce fac parte din culte, că n-ar fi mântuiți (ceea ce este fals), eu voi apăra în acest articol faptul că toți credincioșii adunați în Numele lui Hristos ar trebui să părăsească urgent orice afiliere la organizații religioase (culte) care caută și au recunoașterea statului. Așadar, aici nu voi trata dacă oamenii care fac parte din cultele religioase sunt sau nu creștini, ci dacă întâlnirile lor sunt în conformitate cu voia lui Hristos cu privire la biserică. Așadar, subiectul este eclesiologia, nu soteriologia.

Convingerea mea este că toți cei care își pun încrederea în Hristos pentru mântuirea sufletului și acceptă această mântuire doar prin har și prin credință, sunt mântuiți indiferent de organizațiile la care se afiliază. Dar pentru că recunoaștem mântuirea acestora nu înseamnă că asocierea și afilierea lor de anumite organizații ar fi un aspect neutru sau lipsit de importanță, ci dimpotrivă ea poate fi un păcat grav împotriva Domnului Isus, bisericii și Cuvântului Său, ceea ce și cred că se întâmplă în realitate.

De asemenea, este necesar să afirm că statul nu este astăzi ostil bisericii lui Hristos. Totuși sunt încredințat de faptul că temelia legală pe care funcționează cultele ar putea favoriza, peste noapte, abuzul unui stat opresiv asupra bisericilor. Totuși, motivul pentru care biserica trebuie să se separe de stat și de cultele care sunt recunoscute de stat, nu se bazează pe trecutul întunecat al relației dintre biserică și stat și nici pe frica de viitor, ci pe Sfânta Scriptură și doctrina lui Hristos cu privire la biserica Lui.

Originea cultelor

Indiferent că suntem sau nu interesați să studiem originea exactă a tuturor cultelor care se numesc creștine, studiu care necesită multă migală și iscusință, pe care o au oameni abilitați și pregătiți pentru această muncă, totuși va fi ușor să recunoaștem că niciodată originea formării organizațiilor religioase recunoscute de stat (culte) nu se află în Sfânta Scriptură. Iar acest aspect este de maximă importanță pentru noi. Nimeni nu a deschis Scriptura și a ajuns la convingerea că ar trebui să formeze o organizație religioasă bazată pe principii comune care să caute recunoașterea statului.

Istoria bisericilor din culte

Istoria recentă a bisericii a arătat că recunoașterea statului (ca și cult), mai devreme sau mai târziu, este o nenorocire teribilă pentru biserică. Statul a rânduit ce formă de conducere ar trebui să aibă biserica, ce număr de reprezentanți să aibă raportat la nivelul membrilor ei, cum ar trebuie să fie înregistrați credincioșii în membralitatea bisericii locale, unde și cum au voie să-și desfășoare închinarea și alte activități etc.

Mulți credincioși au suferit profund datorită simplului fapt că s-au supus Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce alți frați de-ai lor, în colaborare cu statul și în conformitate cu cerințele sale, s-au împotrivit acestui lucru.

Mulți dintre noi avem părinți, bunici sau străbunici care au plătit scump, unii cu martirajul, simpla ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei s-au închinat, au botezat, au plantat alte adunări, au cârmuit credincioșii, au predicat și slujit - cum și când le-a dictat conștiința luminată de Cuvânt și Duhul Sfânt, nu după reguli omenești aprobate prin legi date de stat.

Mulți slujitori, din interese financiare, pentru poziții în societate și influență, au târât adunările într-o relație nebiblică cu statul iar victimile acestei preacurvii spirituale nu va putea fi contabilizată în totalitate decât la judecată. A trece cu vederea, atât de repede, victimile acestui măritiș lumesc, înseamnă să necinstim martorii credincioși ai bisericii, să perpetuăm preacurvia spirituală și supunerea față de duhul lui anticrist.

Atât statul cât și figurile religioase care sprijină acest stat în demersurile lui de a controla indirect, prin pârghii bine împachetate pentru a nu bate la ochi, adunarea lui Hristos - sunt conduși de spiritul lui antihrist după cum spune și Mărturisirea Baptistă de la 1689 în Art. 26.4:

Domnul Isus Hristos este Capul Bisericii. În El este investită, prin porunca Tatălui și într-o modalitate supremă și suverană, toată autoritatea în ce privește chemarea, instituirea, ordinea și conducerea Bisericii. De aceea nici un om nu Îi poate lua locul, iar acela care încearcă acest lucru este un om al nelegiuirii, fiul pierzării, făcând acest lucru în spiritul lui antihrist, care s-a ridicat împotriva lui Hristos și a tot ceea ce este chemat Dumnezeu. Pe acesta îl va distruge Domnul cu strălucirea venirii Sale.

Dorința Domnului Isus pentru biserica Lui

Domnul Isus niciodată nu a spus că ar trebui să căutăm vreodată, sub vreo formă, să fim recunoscuți de stat ca biserică a lui Hristos. Acest aspect nu are nimic de a face cu lumea sau statul. Statul este un sistem lumesc și nu are nimic de a face cu treburile Adunărilor lui Hristos. Indiferent de ceea ce recunoaște statul, biserica își îndeplinește rolul în lume după porunca lui Hristos. Este irelevant ce opinii și păreri are statul despre ce este, crede și face biserica.

Nicăieri în Scriptură nu vedem că Hristos, apostolii sau biserica ar fi oferit statului detalii sau ar fi așteptat aprobare și instrucțiuni despre cum și când se închină, câți și ce oameni botează, cine sunt membrii adunărilor, câți și ce oameni pot să învețe și să cârmuiască adunarea, ce fel de funcții se pot găsi în adunare, care este forma de conducere, când, cum, cine, și unde face misiune și evanghelizare etc. Aceste lucruri au fost făcute la porunca lui Hristos în separare totală de stat.

Așadar, biserica nu cere sfaturi, nu cere aprobare, nu cere instrucțiuni și nu oferă statului detalii despre parcursul ei spiritual.

Responsabilitatea bisericii în fața statului

Ceea ce biserica face față de lume, o face public în fața tuturor și dă socoteală deschis despre nădejdea pe care o are. Această mărturie și mărturisire nu trebuie confundată cu implicarea statului în diverse moduri în viața bisericii, așa cum vedem astăzi. A da mărturie și mărturisire lumii este o poruncă biblică, în timp ce implicarea statului chiar și prin simpla informare despre viața bisericii sau căutare de legalizare a activităților ei, este o rătăcire de la Scriptură.

De asemenea, biserica are profeții ei prin care, în fiecare generație, se va adresa organelor de conducere din stat și le va chema la pocăință, la supunere față de legea lui Hristos și la revelația generală despre Dumnezeu. Biserica contestă statul secular pentru că e neagă descoperirea de Sine a lui Dumnezeu. Biserica, așadar, confruntă și cheamă statul la supunere față de Singurul Dumnezeu adevărat.

Noi nu credem că statul trebuie să fie secular, agnostic sau ateist, nu credem că trebuie să fie condus de clerul religios și nici nu credem că trebuie să reglementeze în vreun fel viața bisericii colaborând cu liderii ei. Dar, statul trebuie chemat să înțeleagă poziția față de Dumnezeu, responsabilitatea și slujba de slujitor a lui Dumnezeu și autoritatea supremă a Legii lui Dumnezeu.

Incapacitatea spirituală a statului secular

Este absurd să credem că statul necreștin are abilitatea de a recunoaște adunarea lui Hristos pentru simplul fapt că aceasta necesită o înțelepciune duhovnicească, mai ales în mijlocul invaziei atâtor secte, biserici apostate și sinagogi ale satanei care își iau numele de “biserică a lui Hristos”. Noi vedem clar această incapacitate a statului prin faptul că a recunoscut deja multe culte care sunt biserici apostate, nu adunările lui Isus Hristos. Abilitatea statului în a se pronunța cu privire la comunitățile creștine este nulă.

Așadar, statul nu are nici responsabilitatea și nici puterea de a recunoaște sau cinsti în vreun fel biserica lui Hristos. Iar biserica nu are nevoie de recunoașterea și cinstea lui. Statul nu are puterea, responsabilitatea și mandatul de a recunoaște apartenența noastră la trupul lui Hristos sau dacă crezul și mărturisirea noastră sunt valide. Desigur, noi ne facem crezul și mărturisirea publică înaintea lumii și înaintea dregătorilor, ori de câte ori este nevoie, dar acest lucru nu trebuie confundat cu dorința unor biserici de a primi aprobarea statului și recunoașterea legală a acestora plus alte beneficii.

Zidirea Bisericii lui Hristos și susținerea statului

Matei 16:18 "Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui."

2 Corinteni 11:8 "Am despuiat alte biserici, primind de la ele o plată, ca să vă pot sluji vouă."

Romani 15:27 "Negreşit, au avut bunătatea, dar era şi o datorie faţă de ei, pentru că, dacă neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovniceşti, este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor pământeşti."

Domnul Hristos a promis că-și va zidi Biserica și El nu a lăsat vreun cuvânt despre intervenția statului în această privință. Este departe de învățătura Scripturii și de dorința lui Hristos a căuta în vreun fel să avem susținere de orice natură din partea statului.

Adunarea Domnului Isus nu are nevoie de finanțele, privilegiile sau terenurile pe care le poate oferi statul pentru că ea este zidită pe temelia adevărului și aceasta este o temelie spirituală, nu fizică. Statul nu poate contribui cu absolut nimic la misiunea bisericii lui Hristos iar biserica nu are nevoie de contribuțiile sale oricât de generoase ar părea.

Biserica există dincolo de terenuri și clădiri pe care își poate avea anumite case de rugăciune. Ea nu este interesată ca domnul puterii văzduhului și stăpânitorul lumii acesteia să îi ofere sprijinul financiar sau social pentru a-și îndeplini misiunea în lume. Este o nebunie să credem că Hristos ar fi dorit așa ceva pentru biserica Lui sau că Lui i-ar fi plăcut să ne vadă căutând ajutorul lumii pentru treburile Împărăției Sale.

Creștinul ca cetățean al statului și al cerului

1 Petru 2:17 "Cinstiţi pe toţi oamenii; iubiţi pe fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului! "

Romani 13:7 "Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. "

Confuzia care îi face pe mulți să accepte recunoașterea pe care o oferă statul, se întemeiează pe incapacitatea de a face distincție între ceea ce este creștinul ca cetățean și apoi în calitate de creștin. Ca și cetățean, el trebuie să se supună legilor statului, să dea cinste dregătorilor și să-și plătească taxele; dar ca și creștin el nu are nici o obligație să ofere statului detalii despre închinarea lui sau despre lucrurile care privesc organizarea și funcționarea adunării lui Hristos. El poate și trebuie să arate public o mărturie corectă și clară despre creștin și biserică dar nu face aceasta pentru că dorește recunoașterea sau sprijinul statului. În ce privește relația lui cu Dumnezeu, creștinul nu trebuie să fie recunoscut decât de Dumnezeu.

Ordinările slujitorilor în biserica locală

Efeseni 4:11-12 "Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,"

Faptele apostolilor 14:23 "Au rânduit prezbiteri în fiecare biserică şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră."

Tit 1:5 "Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit:"

Un aspect crucial despre organizarea adunărilor după voia lui Hristos este cel privitor la recunoașterea publică a slujitorilor chemați de Duhul Sfânt în slujire. Aproape că se ajunge la punctul în care un slujitor nu poate să-și exercite darul primit de la Duhul Sfânt până când alte foruri de conducere (comunități, comitete, reprezentanți din cult) nu își pun mâinile într-o ceremonie de ordinare. Dacă acești oameni nu sunt apostoli, mă întreb de unde au dobândit această autoritate apostolică!? Biblia nu le-o confirmă! Această stare de lucruri este o împotrivire față de ordinea prezentată de Duhul Sfânt în Scriptură și stabilirea în locul ei a unei rânduieli și autorități omenești.

Vedem în Scriptură că Duhul Sfânt cheamă și împuternicește slujitorii. Darurile lor vor fi evidente în fața credincioșilor din adunarea locală care le va recunoaște întocmai. De asemenea, prezbiterii în legătură cu adunarea locală caută și recunosc public pe cei chemați de Duhul Sfânt la slujire. Nimeni din afara bisericii locale nu poate face acest lucru fără să fie condus de un duh omenesc și lumesc sub o autoritate nebiblică. Așadar, doar biserica locală prin prezbiterii ei poate recunoaște și confirma alți slujitori chemați în lucrare. Ideea că alți oameni din alte adunări, cu autoritate care nu este dată de Hristos în Cuvânt, pot să ordineze slujitori, este un gând și o practică de origine omenească care imită sistemele lumești de conducere. Noi nu putem vedea Duhul lui Hristos în această stare de lucruri.

De asemenea, a spune că este necesară vreun fel de ordinare publică, specială, într-o ceremonie deosebită, a unor oameni chemați la simpla predicare a Evangheliei și a Cuvântului, este o călcare flagrantă a suveranității Duhului Sfânt în chemarea slujitorilor, o deresponsabilizare și decredibilizare a adunării în procesul recunoașterii slujitorilor și o înălțare a unor oameni în autorități omenești care nu sunt poruncite în vreun loc din Cuvântul lui Dumnezeu. Noi ne împotrivim ideii că cineva ar trebui să aibă mandat omenesc pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu.

Disciplinările în adunarea locală

Matei 18:18 "Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. "

1 Corinteni 5:4-5 "În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus. "

A devenit deja un obicei ca anumite persoane reprezentative în culte să ofere un sprijin consultativ în disciplinarea altor slujitori. De fapt, acest lucru este o mascare a unui sistem abuziv nebiblic și fără autoritate duhovnicească, care se implică în treburile unor adunări locale. Acest așa-zis sprijin consultativ este, de fapt, o influențare a unor comitete (stabilite prin înțelepciune omenească) ale adunărilor locale pentru a mazili mișelește slujitori duhovnicești.

“Auto-sesizările” sistemelor de autoritate din culte, cu privire la anumite nereguli din adunările locale, și auto-invitarea lor în întrunirile frățești ale adunărilor locale care sunt organizate pentru rânduirea unor probleme specifice, încalcă autonomia bisericii locale și dreptul lor de a se auto-guverna sub călăuzirea Duhului prin cuvânt și prin slujitorii ei.

Deseori, anumite persoane private sau anumite partide care se formează în adunări, care se află în anumite relații cu persoane din conducerea cultelor, influențează disciplinarea, excluderea sau retragerea ordinărilor unor persoane care sunt chemate de Dumnezeu în diverse slujiri.

Deși există cazuri în care disciplinarea a fost necesară, totuși noi nu recunoaștem autoritatea comitetelor comunităților de a face acest lucru pentru că ea nu este scripturală. Acest drept de disciplinare, adică cheile bisericii, au fost date de Hristos bisericii Sale, nu unui cler sau unui comitet cultic.

Deresponsabilizarea bisericilor

Matei 18:18 "Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. "

Ordinarea și disciplinarea slujitorilor de către comitete sau comunități regionale încalcă flagrant poruncile Scripturii. Prezbiterul care a căzut în păcat sau a promovat învățături false trebuia confruntat public în și de către adunare. Adunarea recunoaște public un slujitor în slujirea sa, la care l-a chemat Dumnezeu, și doar adunarea, prin reprezentanții ei, îl poate disciplina pe acesta pentru păcate de moralitate sau doctrinare.

Cheile împărăției sunt date bisericii locale, nu comitetelor, comunităților sau cultelor. Luarea acestor chei din mâna bisericii locale este un abuz făcut împotriva regulilor lui Hristos, a autorității biblice date bisericii și o blocare pe față a lucrării Duhului Sfânt din biserică. Nu putem recunoaște ca fiind biblică și duhovnicească o asemenea stare de lucruri.

Adunarea poate să ceară sfatul altor adunări cu care se asociază dar acest lucru nu poate fi făcut de indivizi în mod particular.

Misiunea bisericii

Un mare rău pe care cultele îl fac bisericilor locale este prin faptul că le deresponsabilizează de la misiunea pe care acestea trebuie să le facă. Cultul devine o altă organizație para-bisericească care preia responsabilitățile bisericii iar aceasta din urmă, prin cotizațiile pe care le face și slujitorii bisericii care fac parte din structurile cultului, trăiește amăgindu-se că își împlinește misiunea în lume.

Cultele înființează organizații de tineret, tabere, misiuni și evanghelizări, crează structuri pentru echiparea liderilor de la grupele de copii și de tineret etc. Toate acestea necesită structuri de funcționare și fonduri. Acestea sunt invenții omenești rezultate din înțelepciunea veacului, nu a Duhului Sfânt care Și-a revelat voia în Scriptură, inovații care secătuiesc biserica de vlagă și zel, transformând-o într-o masă de oameni care sunt spectatori în servicii religioase. Desigur, nu cultul este prima cauză a acestui declin dar el contribuie și îl energizează.

Susținerea finaciară a bisericii

Matei 22:21 "„Ale cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci, El le-a zis: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”"

Unii vor obiecta că până și adunările care nu se află într-un cult dau de seamă statului cu privire la administrarea banilor ei. Acest lucru este și trebuie să fie adevărat. În cazul acesta biserica are avantajul de a scăpa de acuzația care se aduce multor adunări, pe drept, care fac parte din culte, și care fac evaziune fiscală, furând în acest fel statul, și declarând ca aparținând bisericii acțiuni, bunuri și finanțe care de fapt nu sunt ale ei și privesc persoane particulare.

Motivul pentru care adunările independente au un plan financiar declarat în fața statului este datorită faptului că statul cere acest lucru prin lege și pentru că Hristos a poruncit dările către stat ca fiind obligatorii. Dar observați câteva aspecte importante: în primul rând, biserica dă socoteală cu privire la finanțe, nu la viața ei spirituală; în al doilea rând, acest lucru este cerut de către stat și nu este o propunere din partea bisericii de a fi recunoscută de către stat în vreun fel sau în vreo privință; în al treilea rând, această dare de socoteală ia orice umbră de îndoială cu privire la cinstea credincioșilor și felul în care aceștia administrează banii comunității; în al patrulea rând, spre deosebire de alte adunări care s-au compromis primind susținere financiară de la stat, adunările independente dau statului ce i s-a poruncit, nu ia de la el.

Recunoașterea legală înaintea statului

Matei 5:16 "Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. "

1 Petru 2:12 "Să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. "

Unii se vor întreba care este problema cu faptul că biserica este recunoscută de stat. Desigur, acest lucru este normal și de dorit în orice societate. Dar este o diferență între faptul că biserica caută recunoaștere de la stat, ceea ce este nebiblic și contrar spiritului lui Hristos, și a fi recunoscut de stat pentru că el înțelege dreptul fundamental al omului de a se închina conform conștiinței sale. Sunt două principii diferite aici. În primul caz o anumită biserică (sau cult) caută recunoaștere de la stat, în timp ce în al doile caz statul inițiază recunoașterea unui drept al fiecărei ființe umane.

Biserica nu trebuie să-și prezinte statutul ei de funcționare, regulile interioare sau mărturisirea, înaintea autorităților statului. Biserica are responsabilitatea și bucuria de a prezenta înaintea întregii lumi atât mărturisirea ei de credință după Scriptură cât și mărturia trăirii ei. Ea nu are nimic de prezentat în mod specific statului sau autorităților pentru a fi aprobat de ei prin vreo lege oarecare. Dacă statul vrea să facă acest lucru noi ne bucurăm dar noi nu vom căuta ca el să recunoască prin lege ceea ce facem noi.

Legea cultelor un atac la libertatea religioasă

Statul român, spre exemplu, recunoaște oficial doar anumite culte creștine ceea ce este un abuz asupra unui drept fundamental al omului - acela de a se închina conform conștiinței sale. Ce drept are statul de a nu recunoaște ca biserică validă oameni strânși în numele lui Hristos care formează o adunare locală? De ce statul cere, contrar Scripturii, ca aceste biserici să aibă un anumit număr de aparținători și membri pentru a fi recunoscute? Desigur, toate aceste lucruri sunt invenții omenești care calcă libertatea de conștiință a altor grupări religioase minoritare.

Este absurd să credem că statul are dreptul să stabilească câte convertiri trebuie să producă Duhul Sfânt, printr-o mișcare creștină, pentru ca ea să poată fi recunoscută de către autoritățile statului. Acest lucru nu este în controlul omului și asemenea lucrări duhovnicești supranaturale nu pot fi reglementate în nici un fel de stat. A accepta o asemenea gândire este un atac batjocoritor asupra libertății și suveranității Duhului Sfânt. Isus Hristos prin prezența Lui validează existența unei biserici indiferent de declarațiile sau legile statului.

Cultele evanghelice, care sunt deja recunoscute, se bucură de acest favor făcut de stat, însă acest lucru este în detrimentul altor adunări la fel de creștine, sau chiar mai curate în mărturia și crezul lor, care nu sunt recunoscute de acest stat - datorită faptului că nu sunt interesate de acest lucru sau pentru simplul fapt că nu întrunesc un număr de membri.

Unele mișcări evanghelice au fost obligate să fuzioneze cu alte culte, adunând un număr necesar de membri, pentru a fi recunoscute de stat, călcându-și în felul acesta numite principii de credință și conștiință. Acest lucru este împotriva gândului Domnului Isus cu privire la adunarea Lui și noi nu putem încuviința așa ceva.

Dacă un cult ar pierde numărul de membri necesari pentru a fi recunoscuți ca și cult de către stat, ar deveni imediat nemulțumiți de legea cultelor și de pragul stabilit de stat, ceea ce ar arăta ipocrizia cultului respectiv. Ipocrizia se vede prin faptul că în cazul în care cultul este recunoscut de stat el nu obiectează împotriva faptului că alte adunări nu sunt recunoscute de stat (deodată ce nu ating pragul de membri cerut de stat). Așadar, ei sunt interesați doar de libertatea lor de conștiință, nu de libertatea de conștiință a tuturor oamenilor.

Pe de altă parte, mai există această contribuție cultică care se extrage din taxele preluate de la toți cetățenii chiar dacă aceștia nu se afiliază la acele culte susținute de stat. Acest lucru este un abuz al libertății de conștiință a omului pentru că el este obligat în calitate de cetățean să sprijinească financiar organizații religioase care practică un crez care este împotriva conștiinței lui. Cultele religioase evanghelice acceptă această stare de lucruri deși cunosc că libertatea de conștiință a multor cetățeni este încălcată prin faptul că în mod obligatoriu ei contribuie la susținerea unor culte.

Protecția bisericii locale de către stat

Unele persoane se împotrivesc ieșirii din culte pentru că, afirmă ei, statul ar oferi o protecție cultelor recunoscute legal. Cu alte cuvinte, pentru a primi această protecție (și unii au suficiente exemple prin care demonstrează cum statul a apărat biserica) este nevoie să acceptăm apartenența la un cult recunoscut de către el.

Noi răspundem că un asemenea argument arată necredința acelor biserici și o teamă omenească. Hristos este Acela care își zidește și păstrează biserica și nici toate forțele iadului nu o pot dărâma, cu atât mai puțin forțe omenești. În plus, ce trist este să afirmăm că biserica lui Hristos, care este o instituție duhovnicească, are nevoie de protecția unor oameni. Ce tragic este să afirmăm că lumea, care urăște biserica, este cumva interesată să o protejeze și să-i ofere slujba ei. Pe de altă parte, a accepta această protecție juridică și legală, biserica de cult ia această protecție de la bisericile nerecunoscute de stat și care își manifestă credința în funcție de libertatea lor de conștiință. Noi afirmăm că fiecare cetățean și fiecare adunare locală trebuie protejată de stat și acest lucru nu are de-a face decât cu dreptul fiecărui cetățean de a se manifesta religios așa cum îi dictează conștiința.

Asocierea bisericilor locale

Teama unor frați convinși că nu trebuie să facă parte din culte creștine este că vor fi izolați de orice părtășie cu alte adunări creștine. Această stare de lucruri este în mare parte reală și se datorează în primul rând acestor biserici de cult care consideră că este suficient să nu aparții de cult ca să refuzi altei adunări părtășia. Acest lucru dovedește în plus că relația bisericii cu statul este nocivă. Cum ar putea o biserică a lui Hristos să-i refuze părtășia altei biserici a lui Hristos pentru faptul că una dintre ele nu dorește să caute recunoașterea statului (sau poate și dacă ar încerca acest lucru nu i-ar fi permis pentru că nu are un număr necesar de membri pentru a deveni cult oficial)? Această situație arată decadența spirituală a adunărilor care iubesc mai mult favorul statului decât părtășia cu sfinții lui Hristos.

Multe din bisericile de cult și pastorii care slujesc în ele au defăimat adunările locale independente doar pe motivul că nu fac parte din culte recunoscute de stat. Cu siguranță asta ne ridică semne de întrebare asupra maturității acestor oameni, ba chiar asupra adevăratei stări spirituale în care se află pentru că ne este greu să înțelegem cum o biserică a lui Hristos poate defăima o altă biserică doar pentru că nu este asociată într-un asemenea mod încât să fie recunoscută într-un cult de statul lumesc!

Mărturisirea Baptistă de la Londra (1689) arată suficient de clar natura și limitele asocierii bisericilor:

26.14 Fiecare biserică și toți membrii ei au datoria să se roage continuu pentru binele și prosperitatea tuturor bisericilor lui Hristos de pretutindeni. În toate vremurile, bisericile trebuie să își ajute toți credincioșii din zona proprie și să îi cheme la folosirea darurilor și a harurilor lor individuale. Atunci când prin providența lui Dumnezeu sunt noi biserici plantate astfel încât ele să se bucure de oportunitatea și avantajului comuniunii, bisericile trebuie să caute această comuniune2 între ele pentru a promova pacea, pentru a crește dragostea și zidirea reciprocă.

26.15 Atunci când apar dificultăți și diferențe în ce privește doctrina sau administrarea bisericii până într-acolo încât sunt amenințate pacea, unitatea și zidirea bisericilor în general sau a unei anume biserici, sau când unul ori mai mulți membri dintr-o biserică sunt răniți prin învățături sau reguli care nu sunt conforme cu adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu și cu ordinea biblică a bisericii, trebuie ca, în acord cu înțelepciunea lui Hristos, un număr de biserici să se adune în părtășie împreună, prin reprezentanții lor, pentru a analiza motivele acelei dispute și pentru a oferi sfatul lor în problema respectivă și pentru a anunța bisericile care sunt implicate. Totuși, atunci când acești reprezentanți sunt adunați, ei nu sunt investiți nici cu puterea bisericii și nici cu vreo jurisdicție asupra bisericilor implicate; de aceea ei nu pot impune disciplina peste nici o biserică sau persoană, și nu pot impune concluziile lor asupra bisericilor sau slujitorilor acestora, ci au doar rol consultativ.

Isaia 52:11 "„Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!"

2 Corinteni 6:17 "De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul. Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi."