sf3.ro Web analytics

Mai buni decât pocăiții?

Argumentul teoretic

Faptele bune, în concepția creștină au în componența lor cel puțin aceste două elemente: întâi, ele trebuie să fie morale – adică să se conformeze standardelor voii lui Dumnezeu și, doi, să fie duhovnicești – adică să fie făcute din dragoste pentru Dumnezeu, pentru gloria Lui (1 Cor 10.31), conform cu voia Lui și în credință (Romani 14.23).

Oamenii necredincioși, necreștini, neregenerați – nu pot să facă fapte bune în sens creștin ci doar fapte morale. Ele sunt respinse de Dumnezeu pentru că nu sunt duhovnicești. Tot ceea ce nu este făcut în credință este păcat (Romani 14.23) și fără credință este cu neputință ca un om să fie plăcut lui Dumnezeu. Așadar, oricât de multe fapte bune și oricât de bune ar fi faptele unui om – dacă ele nu sunt duhovnicești – for fi respinse de Dumnezeu ca fiind păcătoase.

Rațiunea acestei concluzii este următoarea: omul nu poate să trăiască în independență de Dumnezeu și trăind cu impresia că poate aceasta, de fapt, contestă o realitate evidentă, batjocorește susținerea oferită de Dumnezeu, nu îi mulțumește, nu recunoaște dependența de El și nu îi aduce slavă prin faptele bune făcute – așadar o astfel de trăire este păcătoasă oricât de morală ar fi în exterior și indiferent de celelalte motivații curate care stau în spatele unei astfel de trăiri.

Argumentul teologic

Dacă cineva nu este convins că omul nu poate să facă fapte duhovnicești atunci ar trebui să se gândească dacă cineva poate avea fapte rezultate din roada Duhului Sfânt și din nașterea din nou – fără ca să aibă aceste două realități divine, supranaturale, cerești în viața lui. Dacă le poate avea atunci mă întreb care este rostul atribuirii Duhului Sfânt puterii de a trăi viața creștină în plinătatea faptelor bune. De ce e nevoie de Duhul Sfânt pentru fapte bune deodată ce ele pot fi făcute foarte simplu și de către un necreștin, un ateu, un agnostic, un budist, un membru new-age?

Argumentul biblic

O simplă privire aruncată în concordanță poate convinge pe orice om că Biblia atribuie în mai multe modalități, faptele bune, doar creștinilor.

  • dacă cineva nu este convins că omul nu poate să facă fapte bune – în sensul creștin – să se întrebe de ce toate poruncile referitoare la fapte bune sunt date creștinilor (2 Corinteni 9.8, Filipeni 4.8, Coloseni 1.11, 1 Timotei 2.10, 6.18, Tit 2.7). Ei sunt chemați să fie plini de râvnă pentru fapte bune (Tit 2.14) și cei dintâi în fapte bune (Tit 3.8, 14). Creștinilor li se spune să se îndemne la fapte bune (Evrei 10.24).

  • e clar că doar ei pot să facă fapte bune deodată ce acestea sunt pregătite de Dumnezeu, în Hristos, pentru cei zidiți în El (Efeseni 2.10).

  • dacă și necreștinii fac fapte bune, în sens creștin, în nici un fel faptele bune ale creștinilor nu pot să-i facă pe aceștia să ajungă în ziua cercetării sau să-i facă să-L slăvească pe Dumnezeu (Matei 5.16, 1 Petru 2.12.

  • Biblia arată constant că faptele bune caracterizează doar trăirea creștinilor și de aceea femeile creștine evlavioase respectate în comunitate sunt recunoscute în acest fel (1 Timotei 5.10). Dacă faptele bune ar caracteriza și necreștinii ar fi o căutare fără sens a femeilor evlavioase după acest criteriu;

  • în Tit 1.15,16 Pavel afirmă clar că cei „necurați și necredincioși” sunt nesupuși și netrebnici pentru orice faptă bună. Aici găsim o afirmație de netăgăduit împotriva ideii că cei necredincioși fac fapte bune.

Argumentul textual

Cei care militează pentru ideea că faptele bune pot fi făcute de către necredincioși argumentează cu Matei 7.11 și Luca 11.13 unde Domnul afirmă „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer!”.

  • acest text argumentează exact opusul a ceea ce vor acești oameni să afirme și spune clar că noi oamenii suntem răi;

  • textul afirmă că darurile pe care le oferim sunt bune și nu că faptele noastre sunt bune. E o diferență între a spune că darul oferit de mine este bun și că fapta mea (de a oferi darul) e bună. Textul o afirmă pe prima doar – de unde arminienii o concluzionează pe a doua;

  • textul spune că „știm” să dăm daruri bune. Domnul afirmă că avem teoria, informația, cunoștința și nu că facem fapte bune;

  • Domnul Hristos spune că știm a da daruri bune „copiilor noștri” ceea ce este o faptă pe cât de naturală, pe atât de egoistă – un egoism „natural” să-i zicem; însă cât de „bună” este această faptă, cu astfel de motivații pur naturale, rămâne de stabilit. Nu afirm că „dăruirea” de daruri bune este amorală sau imorală ci spun că nu e o faptă bună: duhovnicească și morală.