sf3.ro Web analytics

De ce predestinarea nu se bazează pe preștiința credinței omului?

Trebuie să recunoaștem că există o diferență, de nuanță, între preștiință și predestinare și, de asemenea, că predestinarea se bazează pe preștiință. Diferența dintre sistemul doctrinelor harului și celelalte învățături stă în definiția pe care o dăm preștiinței.

Cei care adoptă conceptul de preștiință bazat pe ceva găsit în om de obicei optează pentru a se referi la alegerea, credința sau unele fapte ale lor. Noi însă credem că cei care au fost predestinaţi pentru viaţă veşnică nu au fost predestinaţi datorită unei vrednicii prevăzute în ei, sau a unor fapte care urmau să fie făcute de ei, şi nici măcar pentru credinţa lor viitoare, ci doar pe baza harului liber şi suveran, conform cu plăcerea lui Dumnezeu.

Sunt mai multe moduri în care putem aborda definirea corectă a conceptului preștiinței.

I. Compararea pasajelor despre predestinare

Haideți să punem față în față cel puțin două pasaje care vorbesc clar despre subiectul predestinării.

Romani 8:29 "Căci, pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel Întâi Născut dintre mai mulţi fraţi. "

Efeseni 1:4 "după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,"

În aceste pasaje găsim două aspecte care sunt paralele: hotărârea (Rom. 8) cu rânduirea (Ef.1) care se referă la același act al alegerii; și preștiina cu dragostea. Cineva se va întreba în ce fel preștiința este paralelă cu dragostea? Ele sunt paralele prin faptul că ambele constituie motivul alegerii și sunt, de fapt, același lucru. Cu alte cuvinte, preștiința lui Dumnezeu este dragostea Lui pentru cei aleși.

II. Termenul cunoaștere și precunoaștere

Termenul preștiință se diferențiază de cunoaștere prin simplul fapt că identifică momentul cunoașterii prin prefixul pre. Dar ce înseamnă cunoașterea lui Dumnezeu? Dumnezeu nu are nevoie să se uite pe coridorul timpului pentru a vedea ce va face omul. O asemenea idee se potrivește mai degrabă cu o concepție păgână despre Dumnezeu.

Expresia „a cunoaşte mai dinainte” înseamnă a cunoaşte cu un interes particular, cu plăcere, afecţiune şi acţiune. Termenul are conotaţie de relaţie pozitivă şi intimă. El înseamnă a privi cu bunăvoinţă la cineva sau a-l iubi şi e folosit chiar şi în legătură cu relaţiile sexuale.

Pentru a înțelege acest termen vă sugerez câteva pasaje

(1)

Matei 7:23 "Atunci, le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.’ "

Oare nu știa Domnul Isus cine sunt acești oameni? Cu siguranță nu putem spune așa ceva. Ceea ce Domnul Isus spune aici este că acești oameni nu se aflau într-o relație unică și specială pe care Isus Hristos o are doar cu cei care sunt ai Lui.

(2)

Ioan 10:14 "Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, "

Acest pasaj completează pasajul anterior prin faptul că arată cunoașterea lui Isus pentru oile Sale adică cei credincioși. Cunoașterea reciprocă dintre Hristos și oile Sale nu are de-a face cu simpla cunoaștere pentru că și alți oameni, afară de ucenicii Săi, Îl cunoșteau, ci această cunoaștere are de-a face cu relația specială dintre Hristos și cei ce sunt ai Lui.

(3)

1 Petru 1:20 "El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi, "

Oare în ce sens Dumnezeu Îl cunoștea pe Hristos mai dinainte? Petru folosește același termen folosit de Pavel în Romani 8:29: proginóskó. La fel cum a fost cunoscut Fiul Său, la fel suntem și noi cunoscuți! Suntem cunoscuți în sensul că suntem iubiți și aleși pentru El.

III. Argumentul din Romani 8:29

Cei care spun că predestinarea se bazează pe preștiință spun adevărul dar cei mai mulți nu se pot opri și se întreabă: ce anume a preștiut Dumnezeu din viața celor aleși? Prin această întrebare ei distrug definiția preștiinței care nu se referă la o simplă cunoaștere mai dinainte, ci se referă la o cunoaștere într-o relație de dragoste.

De asemenea, adepții predestinării bazată pe preștiința credinței, aduc în text afirmații pe care Pavel nu le-a făcut. Pavel nu a spus că Dumnezeu a preștiut credința, dorința sau faptele celor aleși, ci spune că i-a preștiut pe ei. Cu alte cuvinte, este vorba despre persoanele preștiute și nu despre faptele sau credința acestora.

Pavel nu spune în Romani 8.29 că Dumnezeu alege oamenii pe baza precunoașterii Lui, ci că Dumnezeu predestinează pe cei pe care îi cunoaște întrucât nici măcar Dumnezeu nu poate alege ceva ce nu cunoaște. Textul, așadar, nu vorbește despre baza alegerii ci despre subiecții alegerii.

IV. Argumente teologice

1. Credința e darul lui Dumnezeu

Dacă (1) Dumnezeu a ales oameni pentru că le-a prevăzut credința și (2) dacă ea este darul lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu a ales oameni cărora El le-a dat credință, ceea ce este redundant deoarece se pare că Dumnezeu se condiționează pe Sine în alegerea noastră. Este ca și cum Dumnezeu ar spune: voi mântui doar pe cei care cred, adică voi mântui doar pe cei cărora eu le dau credință - ceea ce este același lucru cu alegerea bazată pe simpla preferință a lui Dumnezeu pentru că, în cazul de mai sus, Dumnezeu este cel care a dat credință.

Credinţa, pocăinţa şi sfinţenia nu sunt decât darurile gratuite ale lui Dumnezeu ca şi viaţa veşnică însăşi.

„Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2.8);

„vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El” (Filipeni 1.29);

„L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa” (Fapte 5.31);

„Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa” (Fapte 11.18).

2. Apostolul afirmă expres că alegerea nu se bazează pe ceea ce face omul, ci doar pe Dumnezeu

De altfel, apostolul afirmă expres că alegerea nu este bazată pe fapte ci pe Cel ce cheamă, şi că nu ţine cont de binele sau răul persoanelor alese (Romani 9.11). Așadar, doar ce afirmă Biblia că este cauza alegerii este cauza alegerii și nimic altceva (Ef. 1:5, 1:9).

Romani 9:11 "Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă –, "

Efeseni 1:5 "ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, "

3. Alegerea bazată pe preștiința credinței (sau faptelor) nu mai este alegere

Dacă credinţa sau faptele ar fi fost cauza alegerii, nu s-ar putea spune că Dumnezeu a ales, ci că oamenii L-au ales, contrar cu întregul sens general al Scripturii. „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15.16).

Alegerea în cazul acesta ar deveni o confirmare a ceea ce Dumnezeu a văzut că va face omul prin propria sa voință și decizie.

4. Credința este un rezultat al alegerii, nu motivul

Credința este efectul alegerii (Fapte 13:48), ca și faptele bune (Ef. 2:10), conformarea după chipul lui Hristos (Rom. 8:29) iar toate faptele sunt excluse (2 Tim. 1:9) Credința, așadar, nu poate fi și efect și cauză a aceluiași decret al alegerii.

Faptele apostolilor 13:48 "Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut."

5. Motivul alegerii este buna plăcere a voii Sale, nu credința

Apostolul adaugă „ne-a rânduit mai dinainte după buna plăcere a voii Sale”, implicaţia fiind că Dumnezeu nu a văzut nici un motiv exterior pentru care să fi ales pe un om şi nu pe altul. În concluzie, aleşii au fost iubiţi în mod liber (Osea 14.4), aleşi în mod liber (Romani 11.5,6) şi răscumpăraţi în mod liber (Isaia 52.3), chemaţi în mod liber (2 Timotei 1.9), justificaţi în mod liber (Romani 3.24) şi vor fi glorificaţi în mod liber (Romani 6.23).

6. Alegerea pe baza precunoașterii credinței neagă depravarea omului

Dacă Dumnezeu ar fi ales pe baza preştiinţei, atunci El ar fi ştiut şi că oamenii nu L-ar fi ales datorită păcătoșeniei lor. Omul se naşte într-o asemenea stare încât el nu Îl va dori şi nu Îl va alege niciodată pe Dumnezeu. Aşadar, este imposibil ca Dumnezeu să fi prevăzut alegerea omului.

7. Alegerea pe baza credinței neagă natura harului

Harul ar înceta să fie har dacă Dumnezeu alege pentru că a văzut că păcătoşii Îl vor alege. Dacă predestinarea depinde de faptele omului înseamnă că alegerea este o datorie a lui Dumnezeu, „o datorie nu un har, un act al dreptății și nu al milei.” Însă „un act al harului și un act al datoriei sunt termeni contadictorii”.

8. Alegerea pe baza precunoașterii credinței omului ia mântuirea din mâinile lui Dumnezeu

Dacă Dumnezeu caută în creaturi motivul alegerii înseamnă că omul este autorul mântuirii sale și nu Dumnezeu. O asemenea perspectivă este contrară întregii Scripturi.

9. Alegerea pe baza precunoașterii credinței este un atac asupra naturii lui Dumnezeu

Predestinarea bazată pe preștiință introduce o succesiune de acte în Dumnezeu însă în Dumnezeu este un simplu act „Eu sunt”. Prevederea credinței presupune un decret anterior legat de existența acelei credințe preștiute.

10. Alegerea pe baza credinței nu are susținere în nici un pasaj din Scriptură

Nu există nici măcar un singur pasaj în Sfânta Scriptură care să afirme că Dumnezeu a cunoscut faptele omului sau credinţa lui şi că pe această bază El l-a ales ci că El a cunoscut oamenii. Este o diferenţă majoră între a cunoaşte un om şi a cunoaşte faptele lui.

11. Predestinarea bazată pe credința omului batjocorește decretul alegerii lui Dumnezeu

Dacă predestinarea este înţeleasă în sensul că Dumnezeu alege conform cu ceea ce ştie că noi vom alege, Biblia se face vinovată de un limbaj fără sens. A predestina ceva ce ştii că se va întâmpla este un exerciţiu fără sens. Este ca şi cum i-ai spune unui om care a sărit în aer, să coboare. El va coborî fie că îi spune cineva să coboare sau nu. Ai putea foarte bine să nu prezici sau să nu porunceşti fiindcă el oricum va coborî. Simpla recunoaştere a faptului că unii indivizi vor avea în viitor calităţile necesare pentru mântuire, este, bineînţeles, pe nedrept, numită alegere.

12. Predestinarea bazată pe credința omului introduce o diferență între oamenii păcătoși

Pericolul acestei poziţii constă în presupoziţia că, între indivizi există o diferenţă fundamentală care determină alegerea lui Dumnezeu, îndepărtând astfel caracterul gratuit al harului lui Dumnezeu. Mai mult, această poziţie se opune pasajelor biblice care învaţă că nu există nici o diferenţă între oameni şi că toţi, fără excepţie, se împotrivesc lui Dumnezeu şi chemării Sale, nedorind să vină la Lumină ca să fie mântuiţi.

13. În toate cauzele alegerii omului nu este niciodată precizată decizia sau credința acestuia.

În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, dupăce,în dragostea Lui, 5. ne-a rînduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, 6. spre lauda slavei harului Său

Pasajul acesta spune că Dumnezeu a fost motivat de dragoste, de plăcerea voii Sale și de slava harului Său. Nu avem nici o mențiune a credinței omului nici în acest pasaj și nici în oricare altul din Scriptură.

Dacă cineva va spune că tuturor li se dă credinţă dar nu toţi o exercită, face o mare greşeală deoarece, întâi de toate contrazice atât Scripturile cât şi natura credinţei. Ea nu este asemenea unui lucru fizic pe care îl poţi avea fără să-l foloseşti, la fel cum nu poţi deţine o dorinţă fără să doreşti lucrul din dorinţa respectivă. A avea o dorinţă înseamnă a dori. Atunci când ai credinţa, de fapt, crezi. A spune că Dumnezeu dă tuturor credinţa dar numai unii o folosesc – este o contradicţie nebiblică şi iraţională