1 Corinteni 14:26. Ce este de făcut atunci, fraţilor? Cînd vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cîntare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.

După o perioadă destul de îndelungată de timp am tras concluzia că închinarea Noului Testament în Adunare trebuie să fie o închinare congregațională. Totuși, există anumite pasaje în Sfânta Scriptură care, zic unii, contrazic acest model.

Biserica nu este Templu și suprapunerea închinării de acolo cu cea din Noul Legământ este greșită. Avem de învățat din toată Scriptura dar nu putem suprapune după bunul plac.

1. Primul argument auzit foarte des este că deodată ce predica este “solo” la fel trebuie să fie și cântarea. Dar observați vă rog diferența fundamentală: predica reprezintă un om care vorbește din partea lui Dumnezeu și, de aceea, toți trebuie să asculte ce spune Dumnezeu. Cântarea este ceea ce noi îi spunem lui
   Dumnezeu. Dacă vrem să o facem singuri putem să o facem și acasă (în duș sau unde vrem noi) și nu este necesar să îi punem pe alții să ne asculte.

2. Observați apoi că textul nostru nicăieri nu spune: “dacă unul din voi are o cântare … să o cânte” ci spune “să se facă spre zidirea sufletească”. Aceasta este singura mențiune. Nu ni se prezintă forma de cântare - solo sau congregațională - ci scopul și efectul ei, adică să aducă zidire sufletească.

3. Desigur, cineva putea propune o cântare dar asta nu înseamnă că trebuia să o cânte singurel iar ceilalți să stea spectatori. Totuși, această discuție este imediat curmată de observarea faptului că în limba original termenul cântare este psalmon. Fiecare dintre noi înțelegem imediat despre ce este vorba. Nu erau solo-uri sau cântări compuse de frații din adunare, ci erau psalmi biblici. Evreii citeau și cântau psalmii împreună. Același lucru îl observăm la Cina cea de taină unde ucenicii împreună cu Hristos au cântat psalmii (articulat .. pentru că erau niște psalmi specifici folosiți pentru acea ocazie). Nu au fost solo-uri ci au urmat obiceiul evreiesc de a-i cânta împreună.

4. Nu spun că nu există situații permise în care cineva cântă o cântare înaintea adunării dar singurul motiv pentru care ar trebui să o facă este pentru ca adunarea să o învețe și să se închine împreună. Așadar, mai de folos ești susținând cu vocea ta bună (dacă o ai) toată congregația, nu să te arăți cu talentele tale înaintea adunării.

5. Chiar dacă textul ar fi folosit termenul imnuri (ca în alte pasaje) nu am fi justificați să-l interpretăm ca referindu-se la imnuri compuse de unul sau altul deoarece în contextul Cinei Domnului în care se cântau niște psalmi preciși Matei și Marcu folosesc pentru cântarea psalmilor termenul care descrie cântarea imnurilor (hymnēsantes). Cu alte cuvinte, conținutul cântărilor lor (deși aici nu se vorbește despre cântarea psalmilor, ci doar se precizează psalmii) era pur biblic.

6. Observați și accentul pus în acest pasaj pe cântare/psalmi. În tot pasajul, accentul lui Pavel este pe aspectul didactic. De aceea el folosește termenii: învățătură, descoperire, cunoștință, prorocie (v.6, 26). Vă las pe voi să cercetați pasajul și să descoperiți de câte ori se menționează expresii care au de-a face cu învățătura care trebuie dată adunării. Învățătura apostolului Pavel este departe de accentul excesiv pus astăzi pe muzică în definirea închinării biblice.