Vă vine să credeți, sau nu, la scrierea unui articol de acest gen, fără detalii picante, care există din belșug, încep să sune telefoanele pentru că există persoane care se simt amenințate sau vizate. Acest lucru îmi arată nu doar manipularea politică, de cea mai joasă speță, practicată în cultele evanghelice, ci și faptul că reforma bisericii este respinsă categoric. Sunt slujitori care apreciază semnalele de alarmă dar se tem să dea un LIKE sau share pentru că imediat încep să le bârâie telefoanele.

Oricum…

Tema unei întâlniri era “De ce suntem protestanți”, însă la această întrebare nu putem răspunde și nici nu are rost dacă nu răspundem la alta: “Mai suntem noi protestanți?” Ce rost are să discuți motivele pentru care ești protestant, deodată ce tu nu ești așa ceva? Este logic că întâi de toate trebuie stabilit dacă mai suntem sau nu protestanți.

De fapt, o întrebare mai spinoasă ar fi aceasta: “Am fost vreodată protestanți?” deoarece a întreba dacă “mai suntem protestanți” (la timpul prezent) înseamnă că am fost în trecut, însă pentru mine acest fapt nu este cert. Unele adunări ieșite din ramificația protestantă nu au fost niciodată protestante sau neo-protestante.

Poziția pe care o voi argumenta este că multe adunări evanghelice nu mai sunt protestante. Voi încerca să sumarizez argumentele pe care le am pentru această convingere. Noi toți am putea scrie aceleșai lucruri dacă înțelegem esența Reformei dar și natura adunărilor care au ieșit de la Reformă și se numesc protestante.

Las un cuvânt de avertizare pentru aceia care vor citi acest articol și vor jubila că anumite lucruri negre sunt scoase la iveală. Aceste lucruri nu sunt menționate pentru a satisface personaje dubioase care nu iubesc biserica, care își caută motive să se depărteze de ea sau să o ponegrească. Acest articol este o chemare la reformă și nu la ponegrire.

Dar continui să văd necesar acest semnal de alarmă pentru că aproape că îmi permit să „profețesc” (puneți toate ghilimele de rigoare) că în câțiva zeci de ani vom vedea cu ochii noștri cum zeci și zeci de adunări vor muri nu doar spiritual, ci se vor sfârși ca adunări locale datorită acestor deviații morale, teologice și spirituale.

Unii probabil vor fi nemulțumiți că nu vin cu soluții directe și pragmatice, însă scopul meu în această scurtă evaluare este să trag un semnal de alarmă și să ne trezim. Scopul meu nu este să ofer o lucrare teologică care să ofere toate soluțiile posibile pentru remedierea acestor probleme. Oricum, un pas inițial este rugăciunea. Probabil că dacă am face aceste lucru, cu ajutorul Scripturii și prin călăuzirea Duhului Sfânt, în scurtă vreme ar exista o înviorare spirituală semnificativă și remarcabilă.

[1] Primul semn al unei biserici adevărate este predicarea Evangheliei.

Nu vreau să îndur chinul de a reasculta predici din adunări evanghelice în care Evanghelia este denaturată în cele mai oribile moduri cu putință. De la negarea mântuirii numai prin har, numai prin credință, numai prin Hristos și numai pentru slava lui Dumnezeu și până la negarea esenței Evangheliei, găsim pretutindeni denaturări grave ale Evangheliei, așa că te întrebi dacă ea mai este prezentă. Unde nu este Evanghelie nu este Biserică!

Mulți predică deschis că mântuirea este primită prin credință dar că depinde de faptele noastre, dacă o păstrăm; sau că primirea mântuirii prin credință nu este lucrarea Duhului, ci “partea omului”. Nu are rost să enumăr toate denaturările. De puține ori am auzit predicată Evanghelia harului fără reziduri umaniste, utilitariste, hedoniste, comerciale, mercantile și psihologice.

[2] Al doilea semn al unei biserici adevărate (nu neapărat sănătoase!) este administrarea corectă a rânduielilor Bisericii (Cina Domnului și botezul).

Găsiți în toată țara adunări în care botezul se administrează și oamenilor neregenerați (în mod evident neregenerați), pentru motive de căsătorie, pentru că a venit vârsta, pentru că vor părinții sau pentru că se botează și prietenii lor, pentru că trebuie să fie botezul anual. Se face acest lucru pentru că nu se știe ce este omul regenerat și pocăit sau pentru că oamenii sunt prinși de vraja numerelor. Acestea sunt doar câteva moduri grave de pervertire. Prin falsul botez intră în adunări zeci de persoane neconvertite care ajung să schimbe radical compoziția adunării.

Cât despre Cina Domnului, nu vreau să arăt doar că ea nu este înțeleasă corect și, de aceea, este tratată ca atare, dar practica de la Cină este ancorată mai mult în tradițiile populare evanghelice și nu în textul biblic citit, exegetat, explicat și aplicat corect.

[3] Al treilea semn al unei biserici adevărate, este disciplina biblică eclesială.

Sunt adunări în care nu există nici măcar o disciplină robustă constructivă prin Cuvânt, rugăciune, părtășie etc. Ce să mai vorbim despre disciplinarea corectivă? Există în biserică păcate scandaloase, de care râd și necredincioșii, și împotriva cărora adunările nu iau nici o atitudine. Nu vreau să intru în detalii pe care mulți dintre noi le cunoaștem și la care am fost martori. Acestea nu sunt lucruri care se petrec în colțuri ascunse, ci deviații grave întâlnite pretutindeni.

[4] Un alt semn al contra-reformei este absența predicării expozitive.

Noi suntem obligați să predicăm tot planul lui Dumnezeu așa cum a fost revelat de Dumnezeu chiar și cronologic (adică cărți la rând). Noi nu suntem lăsați să aflăm de la oameni care le sunt nevoile, ci să le descoperim din Scriptură.

Sunt persoane influente în mediul evanghelic care sunt convinse că predicarea expozitivă NU este modelul ideal și arată acest lucru și în practică. Ce te poți aștepta de la restul păstorilor? Atenție, eu nu mă refer la stilul predicării.

[5] Un pilon fundamental al mișcării reformate a fost închinarea, catehezarea și părtășia în familie.

Această practică este absentă (și aș vrea să fie o exagerare) din majoritatea familiilor creștine. Scuze avem cu duiumul. În schimb, s-au inventat: (1) sala “mama și copilul” - care este un colț al clevetirii și al vorbăriei, (2) programe cu copiii și tinerii care deresponsabilizează părinții și le dă acestora senzația că, deși nu se ocupă ei înșiși de proprii copii, se ocupă altcineva. Iar acest altcineva devine principalul vinovat pentru falimentele pruncilor lor.

Nicăieri în Biblie și în istoria bisericilor (protestante) nu a existat vreo excepție care să permită delegarea autorității părinților către alte persoane. Grupele de copii care îi scot pe aceștia de la slujbele bisericii sunt o jefuire a familiei.

Nu mai pun la socoteală lipsa de calificare a celor care conduc asemenea grupe. Există cazuri absolut scandaloase de fetișcane, tinerei și doamne fără mărturie și cu păcate scandaloase la activ, care se pretind educatori de copii.

Lucrările cu tinerii, în general, sunt dezastruoase, nu doar ineficiente, datorită felului în are sunt organizate dar și datorită activităților din ele. Tinerii se maturizează lângă adulți, nicidecum între tineri. Nu detaliez răul făcut prin implicarea tinerilor necredincioși în conducerea închinării din adunare. Este o anomalie spirituală și o greșeală teribilă făcută față de acești tineri care cred că sunt în regulă.

[6] Conducerea bisericii a fost un aspect reformat suficient de mult în bisericile reformate.

Poate nu au reformat destul de mult. Oricum, cel puțin bisericile baptiste au dezvoltat o conducere bazată pe prezbiteri. Cu trecerea timpului s-a introdus o nouă formulă care înlocuiește oamenii chemați de Dumnezeu, înzestrați de Dumnezeu și calificați spiritual – cu o structură nouă numită comitet. Este o structură anti-biblică și anti-eclesială. Refuz să arăt acum toate relele care vin din această structură dar pot să arăt că nu este biblică. O biserică a lui Hristos nu poate fi condusă de comitet + păstor, ci doar de prezbiteri dintre care unul poate avea un dar proeminent de învățătură și conducere etc.

[7] Autonomia bisericii locale este, cel puțin pentru baptiști, un semn distinctiv.

Cred în anumite asociații de biserici creștine indiferent că sunt numite “cult” sau “denominație”. Cred că sunt bune conferințele și chiar anumite “concilii” bisericești în care se discută anumite probleme. Din nefericire, ceea ce eu văd astăzi este o dispariție treptată a autonomiei bisericii. Biblic - adunarea locală trebuie să recunoască slujtorii, ea hotărăște disciplinările, ea face misiune, ea plătește slujitorii, ea demisionează slujitorii – nu cultul sau trimișii cultului. Nu există așa ceva în Scriptură. Eu nu cred că mergem în direcția biblică sau istorică, cel puțin noi baptiștii. Multe întâlniri au caracter politic-religios și nu vizează NICI O problemă reală a adunărilor locale. Bisericile locale n-ar trebui să permită așa ceva. Cultul a început să preia responsabilitățile adunării locale și odată cu ele și autonomia ei.

Din păcate și comunitățile regionale nu se ocupă de progresul spiritual al bisericilor așa încât să ofere lunar analize, studii și soluții pentru decăderea morală și spirituală a adunărilor. Preocupările sunt în general de altă natură. Așteptăm de ani de zile ca slujitorii să se întoarcă de la aceste întâlniri cu soluții, dar așteptările sunt înșelate și oamenii duhovnicești sunt dezamăgiți. Câți slujitori, dintre aceia care se întorc de la comunități în bisericilor lor, se prezintă cu soluții exacte pentru nevoile reale ale adunărilor? Organizările și structurile sufocă și storc de energie slujitorii.

[8] Evanghelizarea a fost o caracteristică a adunărilor reformate și în special, imediat după aceea, a adunărilor puritane și a adunărilor baptiste.

În adn-ul mișcării baptiste a fost implantat zelul evanghelistic și misiunea. Astăzi nu vedem doar o abandonul responsabilității fiecărui membru de a evangheliza, ci și o pervertire crasă a metodelor de Evanghelizare. În multe adunări scenetele, pantonimele, filmele, au luat locul predicării biblice. Doctrina despre regenerare, pocăință și credința biblică este foarte subțire. Metodele de manipulare psihologică și emoțională în masă, folosite în toată țara, sunt acceptate aproape pretutindeni, iar liderii fac alergie când cineva atrage atenția asupra falselor metode care duc la false convertiri și care arată spre o Evanghelie ciuntită în fundal.

[9] Închinarea bisericii în adunările protestante s-a făcut după principiile biblice.

Cu alte cuvinte noi nu facem tot ce Biblia nu interzice să facem, ci facem ceea ce Biblia ne spune să facem. Acest principiu este ridiculizat de mulți slujitori care cred că imaginația, relevanța și aspectul contemporan au prioritate și că Biblia nu este chiar atât de precisă și clară în privința închinării.

Există tineri trecuți de mult de vârsta adolescenței, care frecventează cluburi și baruri, care trăiesc în imoralitate și care sunt implicați în slujbele adunărilor pentru că părinții lor vor așa, fiindcă dă adunării senzația că are viitor și pentru că rătăcirea lor pare justificată la o asemenea vârstă. Alții spun că facem asta pentru câștigarea lor, însă ei sunt cât se poate de pierduți, trăind cu impresia că biserica îi acceptă indiferent de trăirea lor. Noi știm că în Dumnezeu nu acceptă asemenea slujitori.

Formațiile muzicale foarte întâlnite - coruri, fanfare și orchestre – sunt adulate și sunt parte fundamentală a biserici, însă mulți din membrii acestor formații sunt oameni necredincioși și nesfinți. În Biblie ele nu sunt fundamentale. În plus, multe formații nu duc la închinare și nu zidesc biserica pentru că le lipsesc conținutul biblic (orchestre, fanfare), iar altele cântă un stil muzical ce este mult deasupra nivelului adunării (corurile). Grupurile de închinare au luat locul închinării congregaționale și biserica nu se mai închină sub cârmuirea acestora. Pentru acest motiv s-au înmulțit solo-urile.

În multe adunări scenetele, pantonimele, filmele au luat locul predicării biblice. Nu s-a înlocuit total predicarea, dar există un accent tot mai mare pus pe aceste metode „relevante” dar nebiblice și care nu duc la credință așa cum o face auzirea Cuvântului. În plus, este un accent tot mai puternic pus pe distracție.

[10] Închinarea publică este esențială pentru viața bisericii.

Este greu de exagerat accentul pus de vechii protestanți pe închinarea publică. Închinarea publică merge mână în mână cu închinarea privată și cea cu familia. Ceea ce vedem astăzi este tragic: deși trăim cu mult mai bine, totuși preocupările materialiste fac ca, în extrem de multe adunări, nici măcar 10% din adunare să nu fie prezentă la singura slujbă din timpul săptămânii. Acesta este un semn rău care arată prețul mic pe care frații îl pun pe închinare. Cât despre slujbele de duminică, fie la slujba de dimineață, fie la cea de seară – frecvența scade brusc. Această practică arată că biserica a pierdut înțelesul și importanța adunărilor publice de închinare.

––

Nu, nu mai suntem protestanți, nici neo-protestanți. Măcar atât să facem: să ne dezicem de reformă, de reformatori, de principiilor lor, de hermeneutica lor aplicată Scripturii, de concluziie lor și de practicile lor. În felul acesta ne putem da seama că suntem mult mai noi pe piața religioasă. De asemenea, ne este clar că nu avem ce sărbători, nici măcar 500 de ani de la Reformă.

S-ar putea să existe o duzină de slujitori care aderă la principiile reformei, dar mă tem că în practică nu le aplică decât într-o măsură prea mică așa încât adunările în care slujesc își pierd legitimitatea de adunări protestante.

Mai sunt alte aspecte foarte grave care ar merita amintite dar am scris suficient. Dacă slujitorii nu vor să plătească prețul pentru a implementa o reformă atunci ne putem căuta piatră funerară. Dacă nici adunările nu sunt dispuse la reformă atunci să căutăm amenințările lui Hristos din Apocalipsa și să le scriem pe frontispiciul bisericii pentru că ne ducem de râpă cu toată pseudo-relevanța noastră care ne-a făcut să înlocuim Biblia cu înțelepciunea omenească.