Însuși conceptul de conducere a bisericii este repulsiv pentru unii și înțeleg de unde poate veni această repulsie față de ideea de conducere. De aceea, acest articol are în vedere comunicarea unor elemente de bază ale conceptului de conducere a bisericii. Aceste clarificări nu sunt intenționate pentru a sfârși o discuție sau pentru a arăta cine are și cine nu are dreptate, ci au rolul de a oferi o perspectivă mai nuanțată a poziției noastre.

Există cârmuire a bisericii

Noi nu importăm semnificația termenului conducere din ceea ce fac marile corporații, bisericile tradiționale sau politicienii. Noi folosim acest termen pentru a ne referi la oamenii pe care Hristos i-a pus pentru a cârmui adunarea.

Biblia vorbește despre cei care cârmuiesc biserica și sunt prezbiteri (Romani 12:8, 1 Corinteni 12:28; 1 Tesaloniceni 5:12, 1 Timotei 3:5, 3:12, 5:17). De asemenea, nu ni se spune doar că bătrânii supraveghează (sensul termenului episcopie), ci și că sunt episcopi. La fel, Biblia nu vorbește doar despre păstori, ci și despre păstorire. Așadar, avem nu doar slujba și darul, ci și poziția.

Dar, slujbă, poziție

Sunt unii frați care sunt de acord că există darul și slujba de cârmuire, învățare, supraveghere dar că nu există poziția de cârmuitor, bătrân sau slujitor. Nu voi petrece prea mult timp pentru a demonstra acest lucru, ci voi face doar câteva observații evidente în Scriptură.

Darul este înzestrarea dată de Duhul Sfânt în mod supranatural unui om. Slujba reprezintă responsabilitatea sau răspunderea pe care o are un om în adunare împlinită prin darul Duhului. Poziția este locul spiritual dat unui frate pentru a-și îndeplini slujba.

Scriptura spune că apostolii au rânduit prezbiteri (Faptele 14:23). Ei au poruncit altora să rânduiască prezbiteri (Tit 1:5). Scriptura vorbește, de asemenea, despre oameni care doresc să fie episcopi, nu doar să aibă darul sau slujba de episcopi (1 Timotei 3:1). Apostolii sau delegații lor nu dădeau slujba sau darul, ci doar puteau așeza într-o poziție pe cineva care avea deja darul de la Duhul Sfânt.

Ce face ca un om cu un dar și o slujbă să aibă o poziție? În primul rând, faptul că are de la Duhul Sfânt un dar îl va duce în direcția aceea. În al doilea rând, momentul în care biserica îl recunoaște cu acel dar el ajunge în acea poziție. În al treilea rând, biserica se va aștepta de la acești oameni ca să slujească în conformitate cu darurile lor după voia lui Dumnezeu, prin puterea Duhului.

Poziția este locul spiritual ocupat de cineva în urma darului și chemării Duhului Sfânt, recunoașterii publice a acestei chemări a Duhului de către adunare și oficializării acesteia înaintea adunării de către prezbiterii acesteia. Cu alte cuvinte, poziția nu este nimic altceva decât întrunirea a trei aspecte, sub cârmuirea Duhului Sfânt, care duce la slujirea publică în adunare a unui frate chemat de Duhul Sfânt.

De exemplu, chiar și frații care resping ideea de poziție/funcție recunosc că în trupul lui Hristos toate mădularele au o funcție (mădularele trupului sunt diferite și au funcții diferite). Așadar, într-un sens orice creștin are o funcție dar nu toți au funcții de cârmuire, învățare, supraveghere sau păstorire. Acestea au fost date de Dumnezeu pentru a fi recunoscute public deoarece sunt modalitățile principale prin care Dumnezeu își zidește biserica.

Este atât de absurd să vorbim despre slujba de bătrân. Nu există așa ceva! A fi bătrân/prezbiter este o poziție. Slujba unui prezbiter poate fi de cârmuire, supraveghere, păstorire, nicidecum să fie bătrân. Aici se încurcă mulți deoarece confundă poziția cu slujba deși diferența este evidentă.

O singură poziție

Eu cred că există foarte multe dovezi biblice prin care se poate demonstra foarte ușor că în Sfânta Scriptură nu există mai multe tipuri de slujitori în biserică care o conduc, ci doar un tip. Slujitorii sunt prezbiterii. Ei sunt și păstori, supraveghetori sau cârmuitori.

Episcopul este unul care cârmuiește (1 Timotei 3:2, 4-5). În aceeași epistolă este numit prezbiter care cârmuiește și dă învățătură (1 Timotei 5:17). De asemenea, prezbiterii sunt cei care păstoresc și supraveghează (1 Petru 5:1-2; Fapte 20:28). Există așadar o sumedenie de pasaje care arată în repetate rânduri că prezbiterul, păstorul, episcopul și cârmuitorul sunt una și aceeași poziție și persoană.

Am găsit deseori făcută distincția între păstori și prezbiterii care păstoresc. Această distincție este făcută atât între baptiști și penticostali cât și între cei din mișcarea frații. Este interesant că avem cel puțin două pasaje doctrinare în care Pavel și Petru, apostolii neamurilor și evreilor, poruncesc tuturor prezbiterilor să păstorească (1 Petru 5:1-2; Fapte 20:28). Mă întreb, cum li se poate porunci tuturor prezbiterilor să păstorească dacă doar unii aveau darul acesta? Ar fi absurd.

Există unii care spun, de asemenea, că păstorii nu trebuie neapărat să dea învățătură. Vă sugerez să îmi spuneți ce anume păstoresc aceștia? Turma Domnului. Nu păstoresc câte o oiță pe rând. Nici Pavel și nici Petru nu vorbesc despre vizite pastorale private. Ce face un păstor pentru oile sale? Dă hrană! Care este hrana pe care trebuie să o ea? Hrana Cuvântului! Chiar expresia păstori - învățători din Efeseni sugerează o suprapunere a celor două daruri.

Rolurile slujitorului

Ideea că slujitorul prezidează, adică cârmuiește adunarea după cum vrea el este o eroare fatală. Această practică este anticristică. Nu asta învățăm noi despre prezbiterii bisericii.

Slujitorii au responsabilitatea de a îngriji, cârmui, hrăni, învăța și supraveghea turma (1 Petru 5:2). Pentru toate acestea activități există porunci explicite. Cu alte cuvinte, prezbiterii fac această lucrare după Cuvântul lui Dumnezeu și de aceea este absurd să fim acuzați că învățăm o doctrină a conducerii bisericii de către oameni după modele, filozofii sau păreri omenești.

Deseori se aleg în adunări prezbiteri, iar în unele se recunosc a fi prezbiteri care nu dau învățătură sau nu păstoresc. Aceasta este o anomalie. Pavel spune că o cerință a prezbiterului este să fie în stare să învețe (1 Tim. 3:2, 2 Tim 2:2, 24). Tot el spune că aceștia supraveghează și păstoresc (Fapte 20:28). Pavel nu face nici o diferență. Desigur, recunoaștem proeminența unui dar în unul sau altul dar ei nu pot fi lipsiți complet de slujba de învățare, supraveghere, cârmuire sau păstorire.

Pluralitatea prezbiterilor

O altă premisă importantă este faptul că întotdeauna în Scriptură prezbiterii sunt prezentați la plural atât acolo unde ei sunt porunciți (Tit 1:5) cât și acolo unde sunt deja stabiliți (Fapte 14:23). Nu există nicăieri un singur prezbiter sau un singur păstor.

Biblia vorbește de asemenea despre ceata prezbiterilor (1 Timotei 4:14) ceea ce implică în mod necesar pluralitate. Așadar, acțiunile prezentate în relațiile cu prezbiterii vizează întotdeauna mai mulți. Argumentul pentru un singur prezbiter este foarte greu de realizat și bazat pe observații foarte subțiri pe baza textului.

Rolul Duhului Sfânt, apostolilor și bisericii

În Sfânta Scriptură există mai mulți termeni folosiți pentru rolul Duhului, al apostolilor (sau delegaților lor) și al bisericii în rânduirea prezbiterilor. Termenii niciodată nu sunt folosiți interschimbabil. Așadar, niciodată termenul folosit pentru chemarea dată de Duhul prezbiterilor nu este folosit pentru a descrierea alegerea făcută de biserică.

(1) Duhul Sfânt înzestrează

Duhul Sfânt i-a pus episcopi pe prezbiterii din Efes ca să păstorească biserica, spune apostolul Pavel (Fapte 20:28). Termenul pus (gr. tithémi) nu este niciodată folosit în celelalte instanțe când vedem implicarea apostolilor sau a bisericii, ceea ce arată unicitatea lucrării Duhului în înzestrarea spirituală a oamenilor.

Unii ne acuză că noi luăm locul Duhului Sfânt și astfel ducem biserica în apostazie când rânduim prezbiteri. Această acuzație putea fi adusă și apostolilor! Este absurd! Apostolii nu făceau nimic din ce făcea doar Duhul Sfânt! Noi nu dăm daruri oamenilor, ci doar le recunoaștem și le oficiem. Oficializarea publică în adunare este o formă biblică de onoare și respect dat lucrării Duhului, nu omului înzestrat.

Este adevărat că există adunări, în special cele tradiționale, și pe urmele lor merg multe adunări evanghelice, unde oameni așează în poziții pe alți oameni fără dar. Da, acolo este o lucrare anti-cristică și un semn n al apostaziei. Dar noi nu credem și nu practicăm asemenea lucruri.

(2) Biserica recunoaște public prezbiterii

Biserica trebuie să recunoască deschis, public și oficial darul Duhului Sfânt într-un om. Biserica nu trebuie să aleagă oameni după mintea ei, ci după caracter, conduită și capacitarea spirituală pe care a făcut-o Duhul Sfânt. Acestea pot și trebuie recunoscute după principiile Sfinte Scripturi.

Faptele apostolilor 14:23 "Au rânduit prezbiteri în fiecare biserică şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră. "

În Fapte 14:23 ni se spune că apostolii au rânduit prezbiterii. Apoi ni se spune că s-au rugat pentru ei și i-au încredințat Domnului. Inițial nu înțelegem de ce pare să ni se spună de două ori același lucru. Dar în realitate sunt două lucruri diferite. Primul termen înseamnă ales prin întinderea mâinii (gr. cheirotoneó).

Deseori aceasta este obiecția: deși se folosește termenul alegere prin întinderea mâinii (expresie care asta înseamnă în limba greacă), totuși ni se spune că apostolii au făcut acest lucru. Este necesar să lămuresc ce anume citim în acest text pentru ca să dispară confuziile: (1) textul folosește o expresie care înglobează atât acțiunea bisericii cât și a apostolilor; (2) este absurd să ne așteptăm ca întotdeauna unde se vorbește despre prezbiteri să ni se prezinte tot procesul doar pentru că noi nu vrem să-l observăm din mai multe pasaje. Nu putem învăța nici un lucru din Scriptură dacă ne așteptăm ca totul să se spună într-un singur pasaj; (3) în ce fel credeți că au ridicat mâna Pavel și Barnaba? Care era rostul, ei fiind singurii apostoli?; (4) textul descrie printr-un termen (ales) tot procesul (care includea acțiunea adunării) și prin celălalt partea apostolilor (post, rugăciune); (5) în Tit 1:6 ni se spune că el trebuia să rânduiască prezbiterii. Termenul înseamnă a așeza jos (cu referire la poziția în care trebuiau așezați simbolic). Întrebarea este: cine îi alegea dacă Tit doar trebuia să îi așeze? Vedeți, așadar, că este absurd să pretindem că tot procesul trebuie să fie descris într-un pasaj; (6) deși există o distincție elementară între diaconi și prezbiteri, totuși procesul de rânduire este același: biserica trebuie să aleagă oameni conform caracteristicilor biblice iar apostolii îi pun în slujire.

(3) Apostolii (delegații lor) așează prezbiterii în poziția lor

Rolul apostolic și al delegaților lor a fost de a așeza oameni aleși deja de biserică. Chiar termenii folosiți pentru această practică indică rolul lor. Termenul din Tit 1:5 (kathistémi) înseamnă a pune în loc, a așeza jos. Prezbiterii nu trebuie decât să afirme darul unui om și alegerea făcută de biserică. Ei nu au nici un altfel de autoritate în această privință.

Acesta este motivul pentru care caracteristicile unui prezbiter sunt prezentate adunării. Dacă apostolii aveau autoritate să aleagă prin revelație directă era inutil să se cunoască alte trăsături necesare prezbiterului.

Cu alte cuvinte, apostolii au supravegheat alegerea (recunoașterea) prezbiterilor de către biserică. Apostoli niciodată nu au ales prezbiterii. Ideea unora cum că apostolii aveau această autoritate are la bază o concepție catolică despre cler unde autoritate apostolică este fundamentală. Obiecția fraților împotriva alegerii prezbiterilor se bazează exact pe această acceptare a concepției catolice. Ei spun că astăzi nu mai avem Apostoli și de aceea nu se mai pot alege prezbiterii; dar asta arată foarte clar că ei cred concepția catolică cum că apostolii aveau autoritate de a alege prezbiteri.

Conceptul teologic și textual din spatele autorității eclesiale (nu apostolice) este faptul că Isus i-a dat Bisericii cheile împărăției, autoritatea Lui de a Îl reprezenta, de a-I purta interesele în lume, de a rândui viața bisericii după Cuvânt. Apostolii având o autoritate unică dar temporară, nu au interferat deloc cu ceea ce era doar responsabilitatea bisericii, tocmai pentur ca acest lucru să funcționeze nestingherit și în absența lor.

Ce autoritate apostolică îți trebuie pentru a alege un prezbiteri după caracteristicile prezentate în Scriptură (1 Timotei 3, Tit 1)? Ce autoritate apostolică este necesară pentru a te ruga și a încredința Domnului pe cei recunoscuți ca având darul de cârmuire sau păstorire (Fapte 14:23)? Absolut niciuna!

De ce au făcut apostolii acest lucru? Pentru că ei au fost primii trimiși de Hristos să vestească Evanghelia, ei au plantat primele biserici și era normal ca ei să fi fost aceia care puneau prezbiteri în slujbă! Astăzi nu avem apostoli dar avem prezbiteri care pot supraveghea alegerea altor prezbiteri după cuvânt și se pot ruga pentru aceștia care să fie încredințați în slujba la care au fost chemați. Nu există nimic apostolic care să fie necesar pentru aceasta.