Zanchi afirmă că voia lui Dumnezeu nu este ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Bineînţeles că el se referă la voia ascunsă a lui Dumnezeu şi nu la voia revelată prin care El cheamă orice om la mântuire. Deodată ce voia determinantă a lui Dumnezeu este atotputernică, aşa încât nu poate fi obstrucţionată sau evitată, înseamnă că El niociodată nu a vrut, aşa cum nici în prezent nu doreşte, ca fiecare individ al umanităţii să fie mântuit. Dacă aceasta ar fi fost voia Lui nici măcar un suflet nu ar fi fost pierdut („pentru că cine poate rezista voii Lui?”), şi de aceea El ar fi oferit, cu siguranţă, tuturor oamenilor metodele eficiente pentru mântuire. Dumnezeu ar fi putut oferi aceste metode întregii umanităţi, la fel cum a făcut-o doar pentru unii, însă experienţa este dovada că nu a făcut acest lucru; iar motivul este clar, că Domnul face ce Îi este plăcut în ceruri şi pe pământ.1 Pe lângă aceasta, este împotriva maiestăţii, atotputerniciei şi supremaţiei lui Dumnezeu presupunerea potrivit căreia El poate dori ceva în zadar, sau că se poate întâmpla ceva împotriva voii Sale.”

1 Timotei 2.4. Totuşi, rămâne o întrebare legată de textele care par să afirme că Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor oamenilor. Pentru cuvintele apostolului Pavel din 1Timotei 2.4 „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”, Zanchi oferă explicaţia lui Augustin care este în conformitate cu celelalte texte biblice: „Dumnezeu va mântui câţiva din întreaga rasă a umanităţii”, adică persoane din orice naţiune, neam şi limbă. El nu va mântui toţi oamenii, ci „orice fel de oameni sau oameni de orice fel”, şi anume aleşii harului, liberi sau sclavi, nobili sau plebei, bogaţi sau săraci, bărbaţi sau femei.

Jean Calvin a detaliat această interpretare. Ce vrea să însemne acea afirmaţie a lui Moise din Deut 4.7? Cum se face că Dumnezeu a privat mulţi oameni de lumina Evangheliei Sale, în timp ce alţii s-au bucurat de ea? Cum se face că recunoaşterea curată a doctrinei evlaviei nu a ajuns niciodată la unii, în timp ce alţii au avut parte doar de câteva rămăşiţe obscure din ea? De aici va fi uşor de determinat direcţia în care se îndreaptă raţionamentul lui Pavel. El l-a îndemnat pe Timotei să înalţe rugăciuni solemne în Biserică pentru regi şi conducători. Deoarece părea oarecum absurd să se vină înaintea lui Dumnezeu cu rugăciuni pentru o clasă de oameni aproape lipsită de speranţă (nu numai străini toţi faţă de trupul lui Hristos, dar şi având intenţia să Îi zdrobească Împărăţia cu toate puterile lor), el adaugă: „acest lucru este acceptabil înaintea lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi.” Cu siguranţă Pavel nu vrea să spună prin aceasta decât că Dumnezeu nu a închis calea mântuirii pentru nici un fel de oameni; mai degrabă, El şi-a revărsat îndurarea în aşa măsură, încât doreşte ca nimeni să nu fie lipsită de ea. De vreme ce se vede clar că El este preocupat acolo de clase de oameni şi nu de indivizi, să abandonăm orice altă discuţie.

Charles Hodge oferea următoarea explicaţie pentru acest text: Cuvântul grecesc „telo” uneori exprimă dorinţele, iar alteori planurile. Aşadar, în Matei 27.43, cuvintele ei telei auton sunt înţelese corect „dacă-L iubeşte” (sau „dacă îşi găseşte plăcerea în El”). Acest sens este folosit atunci când se spune că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Nu se poate referi la faptul că plănuieşte un eveniment care nu va avea loc. Un judecător poate să dorească fericirea unui om pe care îl condamnă la moarte. Poate dori ca acesta să nu sufere, când, de fapt, doreşte să sufere. Imperfecţiunea acestei exprimări constă în faptul că termenul „doreşte” este folosit în sensuri diferite. Într-o parte a propoziţiei înseamnă dorinţă, în cealaltă înseamnă hotărâre. De aceea, este perfect consecvent ca Dumnezeu, Fiinţă benevolentă, să dorească fericirea tuturor oamenilor, deşi a plănuit să-Şi salveze doar propriul popor.

Musculus explica acest text astfel: Voia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să fie mântuiţi (1Timotei 2.4) nu contrazice cuvântul lui Hristos care spune că cine crede nu este judecat (Ioan 3.18), deodată ce voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să fie mântuiţi, cu condiţia ca aceştia să accepte adevărul. De fapt, Dumnezeu împlineşte tot ceea ce determină să facă. Ceea ce intervine între „antecedent” şi „consecutiv” nu este o acţiune umană la care reacţionează Dumne- zeu, ci o condiţie divină. Astfel, dacă voia antecedentă este „voluntas signi” (voia revelată), adică porunca sau preceptul, voia consecutivă a lui Dumnezeu este voia eficace. Această interpretare poate fi folosită pentru 1 Timotei 2 dat fiind faptul că voia antecedentă revelată este că toţi oamenii sunt chemaţi de Evanghelie, iar condiţia mântuirii este pusă în faţa tuturor, în timp ce voia consecutivă şi eficientă îi mântuieşte doar pe cei aleşi.

A. Bernhard Kuiper făcea un mic test de logică arătând că, într-adevăr termenul „toţi” nu înseamnă fiecare persoană fără excepţie. În 2Tesaloniceni 2.11 Dumnezeu trimite o lucrare de rătăcire „ca să creadă o minciună” şi „ca să fie osândiţi”. El nu ar putea trimite o asemenea lucrare dacă ar dori ca toţi să fie mântuiţi.

2 Petru 3.9. R.C. Sproul prezintă două variante posibile pentru interpretarea textului din 2Petru 3:9 ambele menţinând poziţia doctrinei predestinării: întâi, Dumnezeu vrea (în sens de plăcere) ca nici unul să nu piară. Un judecător care trimite un condamnat la în- chisoare nu se bucură să facă acest lucru şi totuşi îşi împlineşte datoria, în interesul justiţiei; doi, trebuie remarcat că termenul „nici unul” se poate referi la (1) nici un om din întregul univers sau (2) nici unul dintr-o anumită categorie. Contextul introduce o restricţie: Domnul „are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” Cuvântul restrictiv este „voi”. „Nici unul” se referă la „nici unul din voi”. Din moment ce 2 Petru este scrisă de către un creştin, adresată creştinilor şi în folosul creştinilor, „noi” se referă la credincioşii creştini. În mod suveran, el decretează că nici unul dintre aleşii Lui nu va pieri. Ca rezultat, se atinge scopul alegerii. Toţi cei aleşi vin la credinţă, la pocăinţă şi sunt mântuiţi. Nici unul dintre ei nu va pieri. Într-adevăr, acesta este scopul alegerii, scop care este atins.

Biblia vorbeşte în cel puţin trei moduri despre voia lui Dum- nezeu: voia eficace suverană care se împlineşte totdeauna, voia reve- lată exprimată prin precepte şi porunci şi voia care reprezintă dispo- ziţia sau plăcerea lui Dumnezeu. Acest text poate însemna că Dumnezeu nu îşi găseşte plăcerea în a trimite oamenii la pieire. Potrivit cu contextul care face referire la cei aleşi (deoarece antecedentul lui „niciunul” este „noi” – termenul făcând referire la cei aleşi), aici este vorba despre voia suverană a lui Dumnezeu, textul oferind un argu- ment puternic pentru predetinare. Wayne Grudem argumenta că versetele acestea vorbesc despre voia revelată nu despre cea ascunsă. Distincţia este evidentă deoarece dacă Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi, în acelaşi timp, să păstreze alegerea liberă absolută a omului, înseamnă că doreşte mai mult libertatea omului decât mântuirea lui, rezultând că Dumnezeu nu doreşte într-un mod absolut mântuirea tuturor oamenilor.

Diferenţiind cinci tipuri de manifestări ale dragostei lui Dum- nezeu, D.A. Carson arată că aceste texte, precum Ioan 3.16, se referă la „atitudinea salvatoare a lui Dumnezeu faţă de lumea căzută.” Tex- tele nu aduc atât de mult în discuţie mărimea lumii iubite de Dum- nezeu, cât răutatea ei.10 A.A. Hodge susţine că aceste texte afirmă, într-un mod simplu, că dacă nu ar exista alte motive (precum voia suverană a lui Dumnezeu), ar fi agreabil, conform cu natura Sa be- nevolentă, ca toţi oamenii să fie mântuiţi.11 Textul poate fi armoni- zat uşor cu predestinarea în două sau trei modalităţi diferite. În nici un caz nu sprijină poziţia arminiană.

John Owen interpreta 2Petru 3:9 astfel: Bunul simţ ne învaţă că „voi” trebuie repetat în ambele clauze care urmează pentru a le completa şi descrie, şi anume: „doreşte ca niciunul dintre voi să nu piară, ci voi toţi să veniţi la pocăinţă.” Cine sunt aceştia despre care vorbeşte apostolul şi cărora le scrie? Ei sunt cei care au primit „făgă- duinţele Lui nespus de mari şi scumpe” (1:4); pe care îi numeşte „preaiubiţi” (3:1) şi îi pune în opoziţie cu „batjocoritorii” care vin „în zilele din urmă” (3:3); şi pe care Domnul îi numeşte aleşi (Matei 24:22). A spune că, deodată ce Dumnezeu nu vrea ca vreunul dintre aceştia să piară, ci să vină la pocăinţă, înseamnă şi că El are aceeaşi dorinţă şi gândire pentru toţi şi fiecare om din lume (chiar şi celor cărora El niciodată nu le face cunoscut voia Lui, nici nu îi cheamă la pocăinţă, şi nici nu aud vreodată de mântuire) – se apropie foarte mult de nebunie extremă şi de prostie. Nu este de nici un folos să se afirme că nu toţi cei cărora apostolul Petru le scrie erau aleşi, fiindcă Petru i-a considerat în acest fel când a dorit ca ei să caute să-şi întă- rească „chemarea şi alegerea” (1:10). Mai mult, i-a numit chiar „a- leşi” (1 Petru 1:1) şi „seminţie aleasă” şi „un popor pe care Dumne- zeu şi l-a cumpărat” (2:9). Textul acesta este clar şi arată că Dumne- zeu, pentru toţi cei aleşi, are dorinţa ca ei să nu piară.12
Ezechiel 33:11. Oferind o explicaţie specifică lui asupra tex- tului din Ezechiel 33:11 („Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui, şi să trăiască”), Jean Calvin spunea: Dacă Dumnezeu vrea să extindă acest principiu întregii rase umane, de ce nu îi încurajează El să se pocăiască pe cei mulţi, ale căror minţi sunt mai predispuse la ascul- tare decât minţile celor care se împietresc tot mai mult în urma invi- taţiilor Sale zilnice? Printre oamenii din Ninive (Matei 12.41) şi Sodoma, după cum mărturiseşte Hristos, predicarea Evangheliei şi minunile ar fi realizat mai mult decât în Iudeea (Matei 11.23). Dacă Dumnezeu vrea ca toţi să fie mântuiţi, cum se face că El nu deschi- de uşa mântuirii pentru acei oameni mizerabili care sunt mai bine pregătiţi să primească harul? Acum, în cazul în care căutăm adevăra- ta semnificaţie a cuvintelor profetului, aceasta este că el ar dori să aducă speranţa iertării numai la cei penitenţi. Esenţa se rezumă la faptul că Dumnezeu este fără nici o îndoială, gata să ierte îndată după convertirea păcătosului. Afirmaţia că moartea păcătosului nu Îi face plăcere lui Dumnezeu este menită să îi asigure pe credincioşi că El este gata să îi ierte îndată ce ei dau dovadă de pocăinţă.

Whitfield afirma că dacă acest text ar fi interpretat într-un sens strict, atunci nimeni nu ar fi condamnat. Dar există o distincţie care trebuie remarcată. Dumnezeu nu găsește plăcere în moartea păcăto- sului, adică nu se delectează în moartea lor; însă El îşi găseşte plăce- re în manifestarea și glorificarea dreptăţii Sale, prin pedepsirea celor care merită această pedeapsă. „Un judecător nu îşi găseşte plăcerea în condamnarea unui criminal, totuși el îl condamnă pe drept ca să fie executat, aşa încât legea şi dreptatea să fie satisfăcute, chiar dacă i-ar sta în putinţă să îi ofere o graţiere.”

John Bunyan comenta acest pasaj într-un mod foarte simplu dar textual şi convingător. El afirma că, într-adevăr, Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului ci este dispus şi dorit să-l mântuiască în termeni rezonabili aşa cum arată clar textele Scripturii: „ci să se întoarcă de la calea lui” (Ez. 33:11), „lepădaţi de la voi toate fărăde- legile...faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou” (Ez. 18:31), „întoarceţi-vă dar la Dumnezeu (Ez. 18:32). Dar nici o condiţie rezonabilă nu va convinge un reprobat, de aceea el trebuie să moară datorită iraţionalităţii sale. Dumnezeu dorește să mântuiască datorită bunătăţii naturii Sale (Ps. 145:9) şi datorită faptului că omul este creatura Lui (Iov 14:15; 3:160. „Dar este o mare diferenţă între do- rinţa lui Dumnezeu de a-i mântui, prin supunerea lor faţă de aceste condiţii rezonabile, şi hotărârea Lui de a-i mântui, indiferent dacă ei, ca oameni, se vor opune acestora sau nu.”15 Acele condiţii cerute de Dumnezeu, credinţa, pocăinţa, o inimă nouă şi un duh nou, sunt oferite doar de Dumnezeu celor aleşi (Fil. 1:29; Fapte 5:31; Ieremia 32:40; Ezechiel 36:26,27). Așadar „există o diferenţă între negarea harului datorită condiţiilor rezonabile neîmplinite, şi negarea lui în mod absolut.”

Dacă se obiectează că omul nu poate îndeplini aceste condiţii atunci trebuie remarcat că nu reprobarea îl face pe om incapabil, ci păcatul lui. Acest păcat a fost acceptat de consimţământul lui volun- tar şi, de aceea, dacă este să acuze pe cineva, omul trebuie să se acuze pe sine pentru că s-a făcut pe sine incapabil de a se supune unor termeni atât de rezonabili.