Expunerea pe baza textului din Fapte 17.15-36 stabilește dacă există o căutare a lui Dumnezeu din partea oamenilor. Acest text pare să arate, după părerea unora, prin anumite expresii că acest lucru este posibil și chiar real. Întâi trebuie să lămurim dacă există o căutare a oamenilor după Dumnezeu și apoi dacă această căutare este o căutare autentică – o căutare de care Dumnezeu ține cont și care are vreun fel de valoare spirituală pozitivă.
Eu spun că Fapte 17 ne arată că oamenii cinstesc (și caută) într-un sens dumnezeirea dar că această căutare este pervertită, ea transformându-se într-un păcat. Mai mult, oamenii caută o dumnezeire făurită după propria imaginație stricată de păcat. Dovezile acestei afirmații sunt clar exprimate în text și nu trebuiesc explicate foarte mult ci doar enumerate:
I. Primul argument că acești oameni nu Îl căutau pe Dumnezeu este extras, explicat și elaborat din realitatea idolatriei din Atena. Idolatria acestor oameni este o dovadă deplină pentru a arăta că acești oameni nu doar că nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu dar nici nu Îl căutau – aceste două afirmații fiind dependente una de cealaltă în mod logic, teologic și necesar. Dacă tu crezi că o piatră este Dumnezeu și cauți acea piatră asta nu înseamnă că Îl cauți pe Dumnezeul adevărat ci că ești în căutarea unui dumnezeu făurit de propria imaginație pervertită. Aceasta este realitatea păgânilor din Atena.
a. acești oameni și-au făurit dumnezei după propriile închipuiri renunțând la descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în conștiințele oamenilor și în natură. Aceasta este o realitate despre oameni învațată clar în Scriptură. Nu este un accident ci o faptă păcătoasă;
b. acești oameni nu Îl căutau pe Dumnezeu, ci căutau dumnezei – erau politeiști, nu monoteiști. Pentru ei „Dumnezeu” (Yehova) era un alt dumnezeu printre toți ceilalți dumnezei ai lor. A crede că Dumnezeu este unul dintre dumnezei înseamnă, de fapt, să distrugi conceptul adevărat despre Dumnezeire și astfel să rămâi fără Dumnezeu, ci cu un idol neputincios și mort.
c. ei aveau tot felul de concepții false despre dumnezeire ceea ce ne demonstrează că nu Îl cunoșteau pe Dumnezeul adevărat și de aceea nici nu Îl căutau, ci își căutau propriile închipuiri. Iată ce credeau ei despre dumnezei: a. că El „locuiește în temple făcute de mâini;” b. că El „este slujit de mâini omenești;” c. Că „are trebuință de ceva; d. Că este „asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.”
II. Al doilea argument este extras din explicarea cinstirii și închinării pe care acești oameni i-o aduceau lui Dumnezeu așa cum Pavel afirmă în versetul 23 că aceștia făceau.
Întâi, este fals că a- L cinsti pe Dumnezeu este același lucru cu a-L căuta. Textul nu spune că acești oameni Îl căutau pe Dumnezeu, ci că Îl cinsteau, două acțiuni diferite. Acest lucru nu are nevoie de a fi demonstrat. Sunt două acțiuni diferite. Poți să cinsteși un om fără a-L dori sau a-L căuta, cel puțin nu în sensul în care Dumnezeu cere să fie căutat. Această distincție ar trebui să fie îndeajuns pentru a lămuri problema noastră.
În al doilea rând, chiar dacă am spune că cinstirea oamenilor este similară cu căutarea lui Dumnezeu este evident, în acest text, că, deși oamenii se închină, această închinare nu este autentică pentru că modul în care o înfăptuiesc este greșit, și, mai mult, cel (cei) înaintea căruia se închină nu este adevăratul Dumnezeu. Închinare și cinstire există dar ea este falsă.
III. Al treilea argument împotriva erorii că unii oameni Îl caută pe Dumnezeu este explicat din versetul 23 care prezintă o afirmație a lui Pavel ce pare să spună contrariul a ceea ce încerc să demonstrez: „ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.” Unii oameni spun că Pavel recunoaște aici o căutare autentică a acestor oameni după Dumnezeu. Falsitatea acestei concluzii este dovedită din următoarele observații:
a. Repet, dacă ei Îl căutau cu adevărat pe Dumnezeu Pavel nu ar mai contrazice concepțiile lor false despre Dumnezeu care, în ultimă instanță, ne fac să înțelegem că, de fapt, ei nu se închinau lui Dumnezeu ci înaintea unor făuriri a propriilor imaginații;
b. Pavel nu i-ar mai chema la pocăință și nu ar fi fost cu duhul întărâtat la vederea tuturor idolilor din această cetate. Oamenii aceștia nu aveau către ce să se întoarcă dacă ei Îl căutau și cinsteau cu adevărat pe Dumnezeu.
c. ceea ce făceau acești oameni era să încerce să-i mulțumească pe toți dumnezeii. În caz că uitaseră să pomenească vreunul dintre ei au făcut în mod preventiv un altar „pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei nu erau interesați într-un mod special de Dumnezeul adevărat, ci de mulțumirea tuturor dumnezeilor așa încât bunăstarea de pe pământ să le fie asigurată;
d. scopul lui Pavel este să găsească o punte de lansare către mințile și inimile acestor oameni și puntea de lansare a fost acea inscripție de pe altarul respectiv. Scopul lui nu a fost să facă afirmații doctrinare adevărate despre căutarea sinceră a acestor oameni. De aceea nu ne putem uita în acest text după acest lucru: pentru că intenția autorului nu a fost aceasta.
e. ceea ce Pavel recunoaște este că acești oameni onorau pe Dumnezeu, dar nu spune dacă o făceau într-un mod autentic, ba chiar am demonstrat că nu făceau acest lucru.
f. Mai mult, Pavel spune clar că ei nu-L cunoșteau pe Dumnezeu. Chiar ei recunoșteau că se închinau „Unui Dumnezeu necunoscut”. Așadar acești oameni nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu. Motivul pentru care nu Îl cunoșteau se datorează respingerii specifice inimii umane depravate (Romani 1). Este imposibil să cauți ceva ce nu cunoști, să umbli după ceva ce nu știi. Abia după ce cunoști ceva despre un lucru îl poți căuta.
IV. Următoarea secțiune de text trebuie elaborată pe scurt pentru a arăta ce înseamnă o altă expresie pe care unii au răstălmăcit-o pentru a concluziona că oamenii Îl caută pe Dumnezeu. Expresia este „ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind” (v27). Pavel începe să vorbească despre CINE și CUM este Dumnezeu și prezintă câteva realități despre El:
a. „Dumnezeu a făcut lumea şi tot ce este în ea” și de aceea „este Domnul cerului şi al pământului”; Ca urmare a acestor două premise (că Dumnezeu e Creator și Domn) Pavel trage câteva concluzii: (a) El „nu locuieşte în temple făcute de mâini”; (b) „El nu este slujit de mâini omeneşti”; (c) El nu are „trebuinţă de ceva” deoarece (aici e a treia premisă) „El dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile”; (e) „nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.”
b. urmează o afirmație, despre Dumnezeu, pe care o vom analiza separat, afirmație prin care Pavel dorește să explice modul în care Dumnezeu lucrează cu oamenii: (a) El a făcut ca oamenii „să locuiască pe toată faţa pământului” și (b) i-a așezat în timp și spațiu fiindcă „le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor” iar (c) scopul (intenția) pentru care Dumnezeu a făcut acest lucru este „ca ei să caute pe Dumnezeu”. Această căutare este ușoară pentru că Dumnezeu „nu este departe de fiecare din noi” și ca dovadă este realitatea că „în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” așa cum și unii poeți păgâni au recunoscut când au zis „Suntem din neamul Lui...”.
Expresia „ca ei să caute pe Dumnezeu” trebuie privită atent și explicată întocmai. Ceea ce Pavel spune aici este scopul sau intenția lui Dumnezeu și nu înfăptuirea sau realizarea acestei intenții. El arată designul sau scopul Lui declarat și nicidecum decretul Lui. A spune că, deoarece acesta a fost designul lui Dumnezeu, înseamnă că oamenii L-au și împlinit, este o aberație teologică și logică. Știm din Biblie și din experiență că oamenii nu împlinesc dorințele și voia Lui revelată. Este o diferență esențială între ceea ce Dumnezeu dorește și ceea ce oamenii înfăptuiesc și acest text tocmai acest lucru îl subliniază: Dumnezeu a avut un design. Atât! Textul nu ne spune dacă oamenii s-au potrivit în acest design al lui Dumnezeu prin ascultare și supunere. Noi știm că ei nu au făcut acest lucru.
c. Probabil că e de prisos să mai demonstrez că afirmația „Dumnezeu nu este departe de fiecare din noi” nu schimbă cu nimic ceea ce am afirmat până acum întrucât ea vorbește despre apropierea lui Dumnezeu de om și nu despre căutarea și apropierea omului față de Dumnezeu. Afirmația că Dumnezeu este aproape de noi este dovedită prin faptul că „în El avem viața, mișcarea și ființa” – așadar El este susținătorul nostru suprem.
