La un moment dat discuţia interminabilă dintre calvinişti şi arminieni te poată lăsa cu impresia că eşti obligat să alegi între doctrina perseverării în har (subliniată de arminieni, care spune că tu trebuie să îţi dai silinţa să ajungi „la capăt”) și a păstrării în har (subliniată de calviniști, care spune că Dumnezeu garantează finalul mântuirii tale).
Personal nu cred că trebuie să alegem între cele două doctrine deoarece ambele sunt învățate de Scriptură, ambele sunt consecvente când sunt puse într-o formulă doctrinară și nu există nici o dilemă în acceptarea lor. Cu siguranță nimeni nu ar trebui să afirme că Dumnezeu nu ne cere să perseverăm deoarece avem sute de porunci în Scriptură care ne arată acest lucru: responsabilitatea noastră.
Pe de altă parte, deși este necesar să facem distincția între responsabilitate și capacitate – puterea de a ne duce responsabilitatea la capăt, totuși nu trebuie să abuzăm de această distincție, ci să arătăm în ce fel se leagă perseverarea de păstrarea în har. Cu alte cuvinte, întrebarea este dacă avem de-a face cu o colaborare între Dumnezeu și om sau cu o singură lucrare în care Dumnezeu lucrează în și prin om. De fapt, aici este adevărata distincție între calviniști și arminieni. Întrebarea este: noi lucrăm cu Dumnezeu sau Dumnezeu lucrează în om?
Arminianismul spune că Dumnezeu oferă har berechet cât să ajungi la final doar că noi trebuie clipă de clipă să alegem să beneficiem de el. Până la acest punct vor fi de acord și calviniștii. Arminienii însă adaugă că există această posibilitate ca, în ciuda prezenței Duhului Sfânt în tine și în ciuda nașterii din nou, cineva să refuze harul lui Dumnezeu în asemenea măsură încât să cadă definitiv de la credință.
Obiecțiile la această perspectivă pot fi enumerate așa cum o fac mai jos:
Concepte biblice
1. Ca să putem continua o discuție cinstită trebuie să definim următoarele concepte teologice. Am ferma convingere că odată definite ne va fi mai ușor să vedem validitatea unui sistem teologic ca și cel arminian. Așadar cum definim:
(i) natura harului care lucrează în credincios – lucrează el doar în urma unei decizii conștiente din partea credinciosului? Sau lucrează și fără să fim noi conștienți și să îi dăm acordul în mod voluntar și conștient? Nu este harul activ în noi așa cum spune Pavel: „ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (1 Corinteni 15:10)
(ii) natura nașterii din nou – ne direcționează ea viețile în așa fel încât ne pune într-o stare mai mult decât neutră înclinându-ne spre bine așa încât să dorim binele mai mult decât răul sau ne pune într-o stare de luptă 50/50 cu firea pământească? Care este factorul decisiv când alegem între firea veche și lucrarea nașterii din nou? Nu are lucrarea nașterii din nou o asemenea natură încât să ne creeze un gust decisiv pentru Hristos aşa cum spune Petru: „fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23)
(iii) natura lucrării Duhului Sfânt – lucrează El doar când îi dăm noi voie sau lucrează și când noi nu suntem conștienți? Nu are Duhul Sfânt o astfel de lucrare de convingere încât fascinația adusă față de Hristos să ne facă să-L dorim în mod decisiv pe El așa încât niciodată să nu cădem în mod definitiv? Nu perseverăm noi „prin sfinţirea lucrată de Duhul” (1 Petru 1:2) și nu suntem aleși „în sfințirea Duhului” (2 Tesaloniceni 2:13)?
(iv) natura dragostei lui Dumnezeu – când Biblia spune că nimic nu ne desparte de dragostea lui Dumnezeu se referă și la deciziile noastre sau singura excepție este voința noastră? Biblia este adevărată: „nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:39)
(v) caracterul posesiunilor lui Dumnezeu – dacă suntem posesia lui Dumnezeu fiind răscumpărați de El cum se face că noi suntem singurii care avem dreptul de a ne înstrăina pe noi înșine din moștenirea lui Dumnezeu?
(vi) natura protecției lui Dumnezeu – dacă suntem protejați de Dumnezeu suntem protejați de orice în afară de noi înșine? Nu poate face Dumnezeu ceva sau nu vrea să facă ceva așa încât nici măcar voințele noastre să nu ne scoată de sub protecția Sa? Isus Hristos a putut spune: „N-am pierdut pe niciunul din aceia pe care Mi i-ai dat” luându-și o responsabilitate decisivă pentru El (Ioan 18:9).
(vii) natura promisiunilor lui Dumnezeu – promisiunile necondiționate ale lui Dumnezeu trebuie completate mereu de noi cu adăugirile necesare pentru a explica că ele sunt valabile „doar dacă și noi …”. El care a început această bună lucrare în noi o va duce la bun sfârșit. Dar acesta este jumătate de adevăr, spunem noi. Hristos a promis „Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10:28)
(viii) natura puterii lui Dumnezeu – poate și vrea Dumnezeu ca prin puterea Lui să fim convinși să perseverăm până la capăt și acesta să fie modul în care El ne păstrează? Sau poate voința noastră să anuleze întreaga putere a lui Dumnezeu pentru simplul fapt că la un moment dat nu mai dorim să rămânem lângă El? „Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10:29). „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Petru 1:5).
(ix) Natura vieții oferite de Hristos – este această viață veșnică sau nu este? Hristos a spus: Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri” (Ioan 10:28). Ce este veșnic este veșnic fără nici o condiție. Nu poți primi viața veșnică și apoi să o pierzi. Ce fel de veșnicie este ceva condiționat și care se poate pierde?
(x) Natura legământului harului este de asemenea fel încât perseverenţa în har ne este asigurată fiindcă El ne pune frica de El în inimă ca să nu ne depărtăm de El. Ieremia 32:40 „Voi încheia cu ei un legământ veşnic că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine.”
(xi) Natura perseverării în har. Ea nu înseamnă colaborare între om şi Dumnezeu ci “Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2.13). Păstrarea în har este o poveste SF dacă Dumnezeu nu lucrează în noi aşa cum spune că o face. Rugăciunea apostolului Pavel „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos!” (2 Tesaloniceni 3:5) arată că dragostea şi perseverarea noastră îşi au sursa în Dumnezeu.
(xii) Primirea lui Hristos ca dar suprem asigură faptul că Dumnezeu “ne va da împreună cu El, fără plată, toate lucrurile” necesare perseverării noastre până la capăt (Romani 8.32). Arminianismul conduce la acest nonsens: Dumnezeu ne-a dat cel mai mare dar însă refuză să ne dea altele mai mici.
(xiii) Natura planurilor lui Dumnezeu. El face tot ce vrea sus în cer şi jos pe pământ, cu naţiunile şi cu persoanele individuale (Daniel 4.35; Psalmii 115.3) şi nimeni nu poate sta împotriva voii Lui? (Romani 9.19). Dumnezeul arminienilor este un Dumnezeu a cărui voinţă este înfrântă de puterea liberei voinţe a omului.
(xiv) Dumnezeu nu poate fi frustrat o veşnicie pentru că nu şi-a văzut planul mântuirii împlinit şi spun asta “potrivit cu Evanghelia slavei Fericitului Dumnezeu” (1 Timotei 1.11). Arminianismul portretizează un Dumnezeu frustrat pentru veşnicie datorită celor pe care i-a ales dar nu au putut rezista până la capăt.
(xv). Natura tranzacţiei dintre Tatăl şi Fiul cere această perseverare până la capăt deoarece Hristos spune “Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi niciunul din ei n-a pierit” (Ioan 17.12) şi “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6.37).
(xvi) Natura lucrării mântuitoare a lui Hristos. Hristos a murit pentru noi şi mijloceşte pentru noi. Toţi cei pentru care a murit sunt obiecţii mijlocirii Sale. Nu se poate ca El să ceară Tatălui persevernţa noastră în har şi să nu fie ascultat. Arminianismul neagă eficienţa lucrării lui Hristos de mântuire şi mijlocire. Evrei 7:25 „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei.”
(xvii) Dreptatea lui Dumnezeu care a acceptat jertfa lui Hristos ca plată suficientă pentru mântuirea noastră cere şi asigură mântuirea desăvârşită, completă şi finală a tuturor celor pentru care Hristos a murit. Dumnezeu nu poate pedepsi de două ori aceleaşi păcate aşa cum ne fac să concluzionăm adepţii doctrinei “pierderii mântuirii”.
(xviii) Comuniunea Intra-Trinitariană este perfectă în planul mântuirii. Tatăl nu poate hotărâ ca unii să fie mântuiţi, Fiul să moară pentru alţii iar Duhul să aplice mântuirea altora. Cei pe care Tatăl i-a ales, Fiul i-a răscumpărat prin jertfa Lui iar Duhul Sfânt le aplică mântuirea. Cei care acceptă pierderea mântuirii loveşte în perfecţiunea Sfintei Treimi. Efeseni 1:4,7,13 – „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii (v4) …. Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor (v7) … şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt (v13)”
(xix) Natura alegerii lui Dumnezeu. Ea se bazează pe o preștiință a omului, nu a faptelor sale pentru că în Romani 8:29 apostolul afirmă “pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât” și că acest lucru nu se face pe baza precunoașterii credinței ci “după buna plăcere a voii Sale” (Efeseni 1:5). Motivul nu poate fi credința deoarece „aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8) și este anormal să fim predestinați pe baza a ceea ce noi facem dar este darul Lui.
(xx) Natura preștiinței lui Dumnezeu. A predestina ceva ce ştii că se va întâmpla este un exerciţiu fără sens. Este ca şi cum i-ai spune unui om care a sărit în aer să coboare. Cuvântul cunoscut înseamnă mai mult decât precunoaştere. “A cunoaşte” este folosit practic cu sensul sinonim de a “iubi”, adică pe care El i-a iubit şi i-a ales. Acelaşi cuvânt este folosit în 1 Petru 1:20 când face referire la moartea lui Hristos pentru păcatele noastre şi, cu siguranţă, nimeni nu va obiecta că el înseamnă nu doar precunoaştere ci şi orânduire.
(xxi) Sursa dorințelor, voinței și faptelor noastre. Unii spun că voinţa noastră – atunci când nu mai dorim să umblăm în credinţă şi decidem să fim independenţi – este singurul lucru care ne separă de Domnul. Totuşi despre cei credincioşi se spune că Dumnezeu le dăruieşte „şi voinţa (θέλειν) şi înfăptuirea (ἐνεργεῖν)” şi chiar „orice dorinţă (εὐδοκίαν) de bunătate şi orice lucrare (ἔργον) izvorâtă din credinţă” (2 Tesaloniceni 1:11).
(xxii) Credincioşia lui Dumnezeu. Dacă omul se poate pierde atunci în joc este caracterul lui Dumnezeu. Cum poate fi vrednic de încredere dacă cei care au primit viaţă „eternă” o au doar pentru câţiva ani? „Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău” (2 Tesaloniceni 3:3).
(xxiii) Dragostea, esenţa trăirii creştine este lucrarea lui Dumnezeu. Dacă ea este lucrată de Dumnezeu înseamnă că esenţa vieţii trăirii creştine este în mâna lui Dumnezeu. Dragostea faţă de oameni este lucrată de Dumnezeu – „Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi” (1 Tesaloniceni 3:12) şi de asemenea dragostea faţă de Dumnezeu este lucrată tot de El – „Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere” (Filipeni 1:9).
Cum lucrează El
2. Pe lângă toate aceste întrebări avem materialul biblic care pare să distrugă concepția arminiană potrivit căreia noi conlucrăm cu Dumnezeu. Mai degrabă este vorba de o lucrare a lui Dumnezeu în și prin noi și nu cu noi. Biblia spune că „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi” (Fil. 2:13) și „lucrează în noi ce-I este plăcut” (Evrei 13:21) și „să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă” (2 Tesaloniceni 1:11) și „Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi” (1 Tesaloniceni 2:13) și „n-aş îndrăzni să pomenesc niciun lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine” și (Romani 15:18) „am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (1 Corinteni 15:10).
Cât lucrează El
3. Există alte multe pasaje care arată că tot ceea ce suntem noi suntem prin Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, prin Isus Hristos, prin lucrarea Lui, prin har: „Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire este născut din El” (1Ioan 2:29); „Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efes. 2:10); „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână” (Ioan 15:16) „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Iisus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: „Cine se laudă, să se laude în Domnul” (1Cor. 1:30-31) „Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Iisus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1Cor. 6:11); „De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus să fie anatema!” Şi nimeni nu poate zice: „Iisus este Domnul”, decât prin Duhul Sfânt” (1Cor. 12:3)
Promisiunile Lui
4. Mai mult avem aceste promisiuni că „vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi” (1 Petru 5:10) și „Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi” (Filipeni 1:6) și „vă va întări până la sfârşit” (1 Corinteni 1:8) și „mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui”(2 Tim 4:18) și „credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău” (2 Tesaloniceni 3:3) și „Domnul ştie să izbăvească din încercare” (2 Petru 2:9) și „să vă întărească în orice lucru şi cuvânt bun!” (2 Tesaloniceni 2:17) și „voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El” (Ioan 6:39) și „N-am pierdut pe niciunul din aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 18:9) și „Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10:28) și „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8:35) și „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23)” și „căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Evrei 10:14) și „de aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25) și „poate să vă păzească de orice cădere” (Iuda 1:24).
Exemplele
5. Exemplele de oameni care au căzut de la credință (i) în multe cazuri se poate dovedi ușor că nu a fost o credință mântuitoare. Scriptura oferă exemple concludente în care ni se arată că există mai multe tipuri de credință. Putem observa că în multe cazuri de „cădere de la credință” avem de-a face cu lepădarea unei credințe incomplete; (ii) în multe alte cazuri se poate dovedi că nu este vorba de credința mântuitoare ci despre anumite doctrine creștine; (iii) în alte cazuri Scriptura pur și simplu folosește un limbaj fenomenologic – descriind ceea ce se observă din exterior fără a deosebi realitățile lăuntrice din om; (iv) ar trebui privite prin prisma textelor doctrinare și nu invers. Nu putem distruge doctrinele clare prin exemple sau texte care folosesc limbaj fenomenologic.
Condiționalitatea
6. Este împotriva oricărei limbi să presupui că „dacă” înseamnă întotdeauna o condiție. Dacă, în multe cazuri, arată fie o dovadă fie o metodă prin care se efectuează ceva. Mai mult, este necesar de observat că există o sumedenie de promisiuni ale păstrării noastre în har fără să se existe vreo condiție adaugată lor. Chiar și atunci când „dacă” înseamnă o condiție – condiția în sine nu anulează împlinirea promisiunii deodată ce avem alte promisiuni care garantează împlinirea condițiilor în noi de către Dumnezeu. Artileria grea arminianistă își pierde așadar din muniție.
Pierderea mântuirii
7. Pierderea mântuirii este un concept nebiblic deodată ce mântuirea nu este un lucru și nici nu este limitată la timpul trecut. La fel cum sintagma „odată mântuit pentru totdeauna mântuit” arată doar timpul trecut al mântuirii ignorând timpul prezent și viitor la fel expresia „pierderea mântuirii” trădează nu doar un limbaj nebiblic ci și conceptul nebiblic din spatele ei – definirea mântuirii doar în termenii trecutului. Eu nu pot pierde mântuirea, în sensul petrin, deoarece ea este la timpul viitor.
Binecuvântări veșnice
8. Biblia nu vorbește niciodată despre pierderea nașterii din nou, a mântuirii, a răscumpărării, a iertării păcatelor, a Duhului Sfânt. Toate aceste lucrări nu se pot pierde deoarece sunt lucrate infailibil de Dumnezeu și Dumnezeu nu poate face lucrări înjumătățite, perfectibile sau contestabile. Ele nu pot fi distruse și nici completate de orice altă făptură. Pe de altă parte, prin comparație, despre credința omului și despre lucrările sale – chiar cele spirituale – se poate spune că sunt incomplete, cu fărâme de greșeală. Asta înseamnă doar că se poate pierde ce face omul, nu ce face Dumnezeu. Este destul pentru a dovedi că lucrarea lui Dumnezeu rămâne și nu se poate pierde definitiv.
Gloria lui Dumnezeu
9. Lauda adusă exclusiv lui Dumnezeu este un nonsens dacă într-adevăr noi cooperăm cu harul lui Dumnezeu și dacă este adevărat că nu harul lucrează în noi. Mai mult, factorul decisiv este voința omului și nu voința lui Dumnezeu pentru că oricât de măreață ar fi lucrarea lui Dumnezeu și oricât de puternică ar fi implicarea lui Dumnezeu El așteaptă ca noi să dorim și să decidem – dorință și decizie fără de care El a ales să nu facă nimic. În ultimă instanță focusul se duce în mod natural spre om, nu spre Dumnezeu. Da, cu siguranță, în arminianism Dumnezeu face mari lucrări dar nu atât de mari încât să rămânem cu ochii asupra Lui. Avem destule motive de laudă și pentru noi înșine, cel puțin imediat după ce am beneficiat de harul pe care noi l-am acceptat, pe Duhul pe care noi L-am primit, jertfa lui Hristos în care noi am crezut etc.
