sf3.ro Web analytics

John Owen ne ajută să înțelegem harul irezistibil

Scriptura spune că unii oameni „se împotrivesc Duhului Sfânt” (Fapte 7.51) şi zădărnicesc lucrarea Lui faţă de ei, dar aceasta nu este pentru că o pot face în mod absolut, ci că o pot face doar faţă de un anume mod, fel sau grad al operaţiunilor Sale. Omul poate rezista unui anume fel sau gen de metode pe care El le foloseşte, pentru un anumit final sau obiectiv, însă ei nu Îi pot rezista scopului şi finalului către care ţinteşte; pentru că El este Dumnezeu şi „cine rezistă voii Sale?” (Romani 9.19). De aceea în orice lucrare a Lui două aspecte trebuie luate în considerare: (1) spre ce ţintesc metodele pe care le foloseşte în propria lor natură; (2) Ce intenţionează prin ele.

Primele pot fi refuzate şi zădărnicite (adică metodele) dar cele din urmă nu pot fi (adică scopurile). Câteodată, în şi prin acel cuvânt care în propria natură tinde spre convertirea păcătoşilor, el intenţionează prin el doar împietrirea (Isaia 6.9,10; Ioan 12.40-41; Fapte 28.26-27; Romani 9.8); şi El poate, când doreşte, să exercite putere şi eficacitate în lucrare îndepărtând toată rezistenţa. Oamenii pot refuza lucrarea Lui şi pot respinge planul Lui cu privire la ei; dar când El îşi foloseşte puterea, prin şi în cuvânt, pentru crearea unei inimi noi în om şi deschiderea ochilor celor care sunt orbi, el o face în asemenea fel încât îndepărtează principiul rezistenţei, care nu este, şi care nu poate fi, rezistat.

John Owen, Pneumatologia, p.193

Eficacitatea internă a Duhului Sfânt asupra minților oamenilor este infailibilă, victorioasă, irezistibilă și întotdeana eficace. Măsura eficacității harului și scopul pe care îl ating sunt fixate de voia lui Dumnezeu. Sunt multe mișcări ale harului, chiar în inimile credincioșilor, care sunt respinse, așa încât ele nu efectuează tendința care este proprie naturii lor. Altfel toți credincioșii ar fi perfecți. Dar este demonstrat prin experiență că noi nu totdeauna răspundem înclinațiilor harului. Acolo unde o lucrare a lui Dumnezeu nu este eficientă, Dumnezeu niciodată nu a intenționat să fie și nici nu a pus puterea și harul necesar pentru a o face în acest fel.

(1) Puterea pe care Duhul Sfânt o folosește în regenerarea noastră este de așa fel, în acțiune și exercițiu, așa încât minținile, voințele și afecțiunile sunt potrivite pentru a fi lucrate și afectate de ea, în acord cu natura lor și a operațiunilor naturale. El nu acționează în nici un alt fel decât așa cum sunt ele mișcate și se mișcă, acționate și acționează, în acord cu propria natură, putere și abilitate. Lucrarea însăși este exprimată prin convingere și ademenire; pentru că deși este eficientă ea nu poartă respingere față de facultățile noastre decât poartă o convingere prevalentă.

(2) El, în regenerarea noastră, nu posedă mintea cu impresii entuziaste, și nu acționează absolut asupra noastră așa cum o făcea în mod extraordinar în inspirațiile profetice din vechime unde mințile și mădularele trupurilor oamenilor erau instrumente pasive, mișcate de El deasupra capacităților și activităților naturale, nu doar ca și principiu al lucrării ci și ca și metodă de operare; ci El lucrează asupra minților oamenilor în și prin propriile acțiuni naturale, printr-o influență și impresie imediată a puterii Sale: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule.” El „lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.”

(3) El de aceea nu aduce nici o violență sau constrângere asupra voinței. Această facultate nu este în mod natural capabilă să ofere acces în ea. Dacă este constrânsă, este distrusă. Iar când Biblia vorbește despre constrângere se referă la certitudinea evenimentului și nu la maniera operațiunilor din el. Dar pentru că voința este într-o condiție depravată datorită naturii căzute, nu este doar în mod habitual stăpânită de o aversiune față de ceea ce este bun în mod spiritual („străini de viața lui Dumnezeu”) ci și în mod continuu acționează în opoziție, fiind sub puterea minții carnale, care este „dușmănie împotriva lui Dumnezeu; și, deși harul Duhului în convertire triumfă asupra întregii opoziții, și este eficient și victorioas asupra ei – nu are loc printr-o constrângere sau un fel de violență în ciuda faptului că între har și voință, acțiunile lor sunt contrare:

a. Nu este o opoziție ad idem. Dușmănia și opoziția care este acționată de voință împotriva harului este împotriva a ceea ce este în mod obiectiv propus ei. Așa se „împotrivesc” oamenii Duhului Sfânt, adică – față de dispensația externă a harului prin cuvânt. Și dacă acesta ar fi singurul aspect al ei întotdeauna s-ar împotrivi: „voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt.” Voința, de aceea, nu este forțată de vreo forță acționată de har, ci prevalența harului este internă, lucrând în mod real și fizic; ceea ce nu este obiectul opoziției voinței deoarece nu îi este propus ca să poată accepta sau refuza, ci lucrează eficient în ea.

b. Voința, în primul act al convertirii, acționează cât e acționată, se mișcă cât e mișcată; și de aceea este pasivă. Dacă nu ar fi așa atunci întoarcerea noastră la Dumnezeu nu ar fi decât un simplu act natural, și nu duhovnicesc și al harului; pentru că este un act al voinței, nefiind capacitat mai înainte de har. Trebuie demonstrat, în ordinea naturală, că acțiunea harului în voință în convertirea noastră este antecedentă acțiunii noastre; deși în același timp când voința este mișcată se mișcă, când este acționată acționează, și își păstrează propria libertate în exercițiul ei. Este așadar, un act secret intern atotputernic al Duhului Sfânt, producând și efectuând în voința noastră întoarcerea la Dumnezeu, acționând în așa fel voințele noastre încât ele însele acționează, și aceasta în mod liber.

John Owen, Pneumatologia, p.298-299