sf3.ro Web analytics

Ce este rugăciunea în comun a congregației?

O taxonomie generală

De aproape 100 de ani rugăciunea în comun este înțeleasă ca fiind rugăciunea unui grup de oameni care se roagă deodată. De obicei chemarea la o astfel de rugăciune sună cam așa: haideți să ne rugăm toți deodată. Această formulare este mai precisă. Este tipul de rugăciune practicat în cercurile penticostale și carismatice.

Pe de altă parte, rugăciunea practicată de obicei de celelalte mișcări evanghelice este numită rugăciunea pe rând expresia fiind folosită pentru a contrasta rugăciunea în comun. De obicei rugăciunea pe rând este privită ca inferioară rugăciunii în comun.

Care este adevărata rugăciune în comun?

Evident, la prima vedere ar fi normal să votăm pentru rugăciunea în comun din cel puțin două motive: 1. pentru că este rugăciunea întregii biserici și 2. pentru că se roagă toți, nu doar unul. Dar eu sugerez că aceasta este o analiză superficială. Și voi arăta că, de fapt, avem de-a face cu niște definiții pervertite care induc în eroare.

De exemplu, rugăciunea în comun practicată în cercurile carismatice este o rugăciune deodată a tuturor participanților dar nu este o rugăciune în comun pentru că cei care se roagă nu știu ce se roagă ceilalți, ci doar ce se roagă ei înșiși (deși nu putem fi siguri nici măcar de acest lucru). Așadar, mai degrabă ar trebui să numim această rugăciune rugăciuni deodată. Deodată ce omul de lângă mine se roagă un lucru iar eu altul, nu e clar că nu suntem în comuniune și nici conștienți de ceea ce spune celălalt? Așadar, sunt rugăciuni a celor ce se roagă deodată dar nicidecum o rugăciune în comun pentru că aceasta ar implica comuniune, cunoaștere și conștientizare, ceea ce nu este cazul.

Care este diferența între un carismatic/penticostal care se roagă acasă sau în public? Singura diferență este că se roagă lângă alții, dar nicidecum acesta nu se roagă cu ceilalți, adică *împreună cu ceilalți deoarece la fel cum frații lui nu știu ce anume s-a rugat el acasă azi dimineață, la fel nu știu ce s-a rugat el în adunare în timp ce stătea în mijlocul lor. Așadar, în nici un mod rugăciunea aceasta nu poate fi considerată rugăciunea în comun. De fapt, aceasta este rugăciunea individualistă deoarece toți se roagă deodată așa încât nu pot să-și audă unul altuia rugăciunea (și nici măcar nu este recomandat acest lucru în aceste cercuri). Din nou întreb - cum poate așadar o asemenea practică să fie numită rugăciunea în comun când ea este în esență o rugăciune individualistă?

Dacă ne gândim la rugăciunea pe rând când un singur individ din congregație vocalizează public înaintea adunării o rugăciune care reprezintă congregația nu putem spune că avem de-a face cu o rugăciune doar a individului deoarece acesta reprezintă congregația, se roagă în numele congregației și este acompaniat de congregație prin faptul că ea se concentrează, cercetează și confirmă rugăciunea celui care se roagă. Cu alte cuvinte, toată biserica se roagă. Afară de cazul în care spunem că nu ne rugăm decât dacă ne deschidem gura, atunci trebuie să acceptăm că în cazul acesta toată adunarea se roagă.

Ana își mișca doar buzele, alții s-au rugat în tăcere fiind urmăriți de persecutori, alții s-au rugat cu limbile tăiate, alții s-au rugat pe patul de spital neavând nici măcar putere să-și miște buzele. Ceea ce vreau să spun este că rugăciunea în esență nu este mișcarea buzelor și a limbii, ci sufletul care se îndreaptă conștient către Dumnezeu. Așadar, contribuția adunării la rugăciunea celui care o reprezintă face ca acea rugăciune să devină rugăciunea congregației. Ei nu doar se gândesc la ce se spune, ci întăresc prin Amin-ul repetat la ceea ce spune reprezentantul lor în rugăciune. De aceea, această rugăciune trebuie numită rugăciune congregațională. Este singurul tip de rugăciune congregațională.

Rugăciunea congregațională în Scriptură

Avem de exemplu rugăciunea Tatăl nostru unde Domnul în mod clar o recomandă grupului, comunității ucenicilor. Era o rugăciune la comun și pentru că toate cerințele sunt la plural. Eu nu trebuie să mă rog doar pentru mine, ci pentru toți ceilalți. Asta nu înseamnă că Domnul vroia ca ei să repete exact acele cuvinte în mod continuu, toți odată, ci că ei trebuie să vocalizeze conținutul acelei rugăciuni și tot grupul să-l încuviințeze așa încât rugăciunea aceea devine rugăciunea grupului. Și dacă spunem că Domnul recomandă ca ei să repete, cu glas tare, toți împreună, acea rugăciune, avem ceva cu totul diferit de ceea ce se practică astăzi. Fiecare se roagă absolut ce consideră el că trebuie să spună așa încât și dacă ar exista motive comune de rugăciune totuși ele sunt exprimate diferit de fiecare. În aceste rugăciuni celălalt nu știe exact ce se roagă fratele de lângă.

Un text folosit deseori pentru a susține rugăciunea în comun este Faptele apostolilor 4:24 "Când au auzit ei aceste lucruri, şi-au ridicat glasul toţi împreună către Dumnezeu şi au zis: „Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele!". Aceasta este cu adevărat o rugăciune în comun pentru că textul spune că s-au rugat toți împreună. Totuși, observați că nu s-au rugat toți deodată. Acest aspect este demonstrat de faptul că autorul cărții Fapte înregistrează rugăciunea făcută de aceștia. Dacă ei s-au rugat toți odată cum au putut rosti în comun aceleași cuvinte? Există câteva opțiuni: fie au învățat rugăciunea aceasta pe de rost - ceea ce este absurd, fie pretindem că ei au avut o inspirație directă de la Duhul Sfânt ca să se roage toți la fel - ceea ce nu ne este indicat de text. Orice variantă am avea din nou avem o diferență fundamentală între ce vedem aici și practica carismatică unde oamenii se roagă în mod individual ceea ce doresc ei să spună. Conținutul rugăciunilor lor este diferit și diferit exprimat.

Rugăciunea carismatică în Biblie

Avem un pasaj deosebit de important în Scriptură care tratează această rugăciune individualistă deodată - adică ceea ce azi e numit rugăciunea în comun. Eu cred că ar trebui numite rugăciuni individualiste toți deodată. Dar acest pasaj este un pasaj de corectare și mustrare care pur și simplu desființează din multe puncte de vedere această practică.

Pavel vorbește despre rugăciunea în alte limbi în public și aduce un argument pentru rugăciunea pe rând cînd spune: 1 Corinteni 14:16 "Altminteri, dacă aduci mulţumiri cu duhul, cum va răspunde „Amin” la mulţumirile pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, când el nu ştie ce spui?" Observați că Pavel se așteaptă ca ceilalți să știe ce se spune în rugăciune, ceea ce nu este posibil dacă toți se roagă deodată. De asemenea, Pavel se așteaptă ca ceilalți frați să spună Amin la mulțumirile spuse de cel care se roagă. Cu alte cuvinte el vede un reprezentant care se roagă și congregația care participă prin asumarea și încuviințarea acelei rugăciuni. Nici vorbă de o rugăciune deodată a tuturor participanților.

Pavel aduce și un motiv pentru acest tip de manifestare a rugăciunii: 1 Corinteni 14:17 "Negreşit, tu mulţumeşti lui Dumnezeu foarte frumos, dar celălalt nu rămâne zidit sufleteşte." Rugăciunea trebuie să îl zidească sufletește pe celălalt că tocmai de aceea este în adunare, în public, în congregație! Dacă ne rugăm toți deodată nu avem cum să fim zidiți de rugăciunile celorlalți, ci este cea mai clară formă de individualism, egoism și călcare a principiului dragostei, a principiului congregațional și al principiului de bun simț - acela de a mă adresa așa încât să fiu înțeles de ceilalți.

Frații mei penticostali și carismatici să nu se supere că voi face o remarcă pe care a făcut-o chiar Duhul Sfânt prin apostolul Pavel când a spus că necredincioși vor privi ca o nebunie manifestarea deodată a tuturor pentru că această manifestare este neînțeleasă în timp ce în public, în adunare, în slujbele bisericii, totul trebuie să fie înțeles de toți: 1 Corinteni 14:23 "Deci, dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc şi toţi ar vorbi în alte limbi şi ar intra şi dintre cei fără daruri sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni?". De ce ar fi acuzat acești oameni de nebunie? Simplu - pentru că nu înțelegeau! Ce se înțelege astăzi într-o adunare în care toți strigă deodată lucruri diferite? Nimic. Ce mesaj se transmite către ceilalți decât că este o manifestare a unor oameni nebuni? Este evident că aceștia nu erau oameni nebuni dar acesta era mesajul transmis.

În același context al rugăciunii și manifestării limbilor Pavel dă un îndemn care taie din rădăcina rugăciunile deodată: 1 Corinteni 14:27 "Dacă sunt unii care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând, şi unul să tălmăcească." Este evident că în Corint era o hărmălaie în rugăciune, adică exact ce se practică astăzi. Pavel limitează în mod clar numărul celor care se roagă în limbi: doi sau cel mult trei. Apoi Pavel poruncește clar ca ei să vorbească ... fiecare la rând. La rând nu înseamnă deodată, ci unul după altul așa încât ceilalți să poată răspunde Amin și să poată judeca. Iată că avem o poruncă a apostolului de a ne ruga la rând și o sumedenie de motive să n-o facem deodată.

Disperarea bisericilor ne-carismatice

Există o disperare a unor biserici ne-carismatice care încearcă cumva să acopere golul simțit în rugăciunile lor și să aducă într-un fel sau altul suflul rugăciunii penticostale și carismatice. Simt ei că ceva lipsește așa că au produs câteva tipuri de rugăciune care sunt o imitație nereușită a duhului neo-carismatic. Menționez doar două tipuri de rugăciune: rugăciunea în tăcere și rugăciunea pe grupuri. Ce presupun acestea?

Rugăciunea în tăcere

Rugăciunea în tăcere este de fapt rugăciunile tuturor dar cu glas scăzut. Nu este o rugăciune, ci mai multe. Cu alte cuvinte, ca și în cazul rugăciunilor carismatice, nimeni nu știe ce se roagă celălalt așa că nu avem de-a face cu o rugăciune în comun, ci cu o grămadă de rugăciuni super-individualiste și egoiste care calcă principiul apostolului Pavel - acela de a mă ruga inteligibil așa încât celălalt să poată răspunde! De asemenea se calcă principiul rugăciunii la rând. Aceasta este o rugăciune carismatică/penticostală în toată regula cu excepția strigătelor și vocilor adunate în rugăciune.

Rugăciunea pe grupuri

Acest tip de rugăciune presupune împărțirea întregii congregații pe grupulețe de câte 3-4 persoane (depinde de preferința organizatorului) și rugăciunile deodată a grupurilor. Nici aici nu este rugăciune, ci rugăciuni. În același fel acest tip de rugăciune nu este rugăciunea congregației deodată ce pentru fiecare individ care se roagă doar un procentaj nesemnificativ al celor prezenți poate răspunde cu Amin. De asemenea, ei se roagă deodată, nu la rând cum poruncește Pavel în biserică. Deci și această rugăciune calcă principiul biblic al participării congregații. Mai trist este că acest tip de rugăciuni fracturează congregația în închinare și transmite ideea că acest lucru este grozav și minunat.

Falsul sacramentalism al rugăciunii

Pentru mine este foarte curios să observ similaritatea izbitoare dintre mișcarea carismatică și penticostală și bisericile tradiționale în această privință.

De exemplu într-o biserică catolică sau ortodoxă fiecare credincios Intră și se roagă în legea lui și nimeni altcineva nu știe ce să roagă el. De ce a mai venit la biserică ca să se roage? Pentru că el consideră că acela este un loc sfânt și simpla lui prezență acolo face rugăciunea mai specială și spirituală.

Aceeași mentalitate stă în spatele rugăciunii deodată a celor care deși se roagă nu înțeleg ce spun ceilalți deoarece toti se roagă în același timp. De ce nu se roagă acasă dacă tot nu înțeleg ce spun ceilalți? Pentru simplu fapt că a fi împreună, chiar dacă nu înțeleg ce spun ceilalți, este un lucru important, sacru, sacramental.

Cred că nu mai este necesar să arăt de ce aceste forme de rugăciune calcă toate principiile biblice și de aceea trebuie corectate sau respinse în întregime, după cum o cere situația.