“În norod s-au ridicat și proroci mincinoși, cum și între voi vor fi învăţători mincinoși, care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat și vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.

După ce au părăsit calea cea dreaptă, au rătăcit și au urmat calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata fărădelegii.

În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăși și sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi.”

‭‭2 Petru‬ ‭2:1, 15, 20‬ ‭

Bineînțeles, ajungem la această întrebare: și-au pierdut mântuirea/răscumpărarea acești oameni?

Folosesc acest prilej pentru a vă arăta câteva observații care ne ajută să interpretăm și alte pasaje și care ne ajută să facem niște distincții esențiale atunci când citim Sfânta Scriptură.

(1) Scriptura vorbește în multe pasaje despre apostazia falșilor învățători și sfatul meu este ca să limităm aceste pasaje la această categorie de oameni. Dacă facem lucrul acesta, conform cu ceea ce ne spune textul, nu ar trebui să folosim aceste texte pentru a șantaja frații cu frica că își pot pierde mântuirea. Păstorii și predicatorii ar face bine să le folosească pentru a se avertiza pe ei înșiși deoarece despre ei vorbesc aceste texte.

(2) Acești falși învățători au oferit o aparență că ar fi fost salvați. Ei au fost parte a comunității celor răscumpărați. Folosirea limbajului fenomenologic se datorează implicării vitale a învățătorilor falși în biserică. E vorba de învățătorii falși care au fost din interior și s-au depărtat de ceea ce au învățat la început. Ei au dat orice motiv inițial pentru cei care i-au observat ca să creadă că așa ar fi fost cazul. (Gromacki). Textul nu vorbește despre faptul că Hristos a răscumpărat în mod real niște lupi și ipocriți ci arată care este estimarea pe care alții o fac despre ei datorită mărturisirii lor exterioare și estimarea făcută de ei înșiși ca fiind răscumpărați. (John Owen).

(3) Acolo unde mai citim despre ei, indiferent de autorul Scripturii, ni se spune că nu au fost mântuiți și autorii țin să precizeze acest lucru. Pavel ne arată că membrii nemântuiți ai bisericii pot ajunge la funcții de conducere (Faptele 20:29 „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.”). Ioan ne arată că acești falși învățători au fost identificați odată cu gruparea creștină (1 Ioan 2:19 „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.”). Faptul că nu au rămas în familia creștină demonstrează condiția lor neînnoită. Domnul Isus ne spune despre ei că niciodată nu i-a cunoscut (Matei 7:23 „Atunci, le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.’”).

(4) Beneficiile spirituale de care au avut parte acești oameni, în comparație cu cele ale celor credincioși cu adevărați descriși în capitolul 1, ne ajută să înțelegem exact natura schimbării de care au avut parte învățătorii mincinoși: (1) ei avut parte de o curățire de păcate (de vicii), au avut parte de o spălare exterioară – comportamentală, dar nu au avut roadă spirituală – ceea ce este arătat suficient de clar în tot capitolul; (2) au avut parte de o influență moralizatoare (nu mântuitoare) datorită metodelor harului la care s-au expus; (3) au avut o cunoaștere mentală și mărturisitoare (nu mântuitoare) a Domnului Isus dar nu una duhovnicească – transformatoare ca și cei descriși în capitolul 1; (4) au avut o poziție eclesială, nu o poziție spirituală, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu; (5) au avut parte de beneficii marginale ale creștinismului, nu de beneficii mântuitoare; (6) ei au cunoscut calea neprihănirii (v.15 – calea cea dreaptă) dar nu ni se spune că darul neprihănirii (îndreptățirea prin credință), (7) ei au scăpat de întinăciunile lumii (păcatele, comportamentele ei) dar nu au scăpat de inima ei (v.21); (8) ei s-au întors de la porunca care le-a fost dată (v.21) dar nu au respins poziția dată în Hristos pentru că nici nu au avut-o.

Pe de altă parte, despre cei mântuiți se spune că (1) au căpătat credință de sus (2) că li se înmulțește harul și pacea, (3) că puterea dumnezeiască lucrează pentru ei, (4) că au primit tot ce privește viața și evlavia, (5) că au fost chemați prin slava și puterea Lui; (6) că au primit făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, (7) că se fac părtași firii dumnezeiești, (8) că au avut parte de chemare și alegere

(5) Apostolul începe cu o comparație între poporul vechiului legământ și “voi” – biserica Noului Legământ, între profeți mincinoși și învățători mincinoși introducând câteva distincții care ne ajută în interpretarea pasajului. Contextul este cel al apartenenței exterioare, al membralității fizice în poporul Domnului – ceea ce se poate întâmpla, deși este trist acest lucru, chiar dacă cineva nu este născut din nou.

În norod s-au ridicat și proroci mincinoși, cum și între voi vor fi învăţători mincinoși, care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat și vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.

(6) Textul nu ne spune că acești oameni au devenit falși învățători, ci le dă acest nume care îi reprezintă în totalitate atât în ce privește (1) învățăturile lor, (2) purtarea lor, (3) adepții lor, (4) judecata aplicată lor. Tot ceea ce se spune despre ei arată că sunt falși. Așadar, ei nu sunt falși doar pentru că spun lucruri false, ci pentru că în înșiși sunt falși.

(7) Se vor lepăda de stăpânul. Termenul “lepădat” este folosit de mai multe ori pentru oameni care se leapădă pe Dumnezeu fără ca să fi fost vreodată ai Lui, în sensul că resping învățăturile Lui și puterea Lui care lucrează în oameni după ce au luat contactul cu ele.

Cum folosește Pavel acest termen.

Această lepădare poate fi interpretată ca și lepădarea unui lucru pe care nu l-ai avut și când ne uităm în scrierile lui Pavel. (1) În Tit 1:16 el vorbește despre niște oameni necurați, necredincioși, al căror cuget și minte le sunt spurcate, care doar se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, sunt incapabili de orice lucrare bună, Îl tăgăduiesc, sau se leapădă, de Dumnezeu. Acest pasaj este important pentru noi pentru că are în vedere tot contextul învățătorilor care atentau la slujbă publică în adunare; (2) El arată în Tit 2:12 că toți creștinii sunt învățați de harul lui Dumnezeu mântuitor s-o rupă cu păgânătatea. Am putea oare noi crede că acești creștini încă trăiau în păgânătate și trebuiau să renunțe la anumite aspecte ale ei? Cu siguranță nu! El avertizează să se lepede continuu în sensul de a se separa total de ceea ce oricum nu era al lor.

(8) Se vor lepăda de stăpânul. În mod deosebit este important să observăm că singurul loc în care apostolul Petru folosește termenul lepădat – el se referă, ca și în acest loc, la conducătorii religioși care s-au lepădat de Dumnezeu prin respingerea lui Hristos fără să fi fost vreodată mântuiți (Vezi Fapte 3:13, 14).

Mai mult, aici Petru folosește termenul lepădat ca o stare continuă exprimând acest lucru printr-un verb la prezent continuu. Petru însuși, care acum este învățător și avertizează asupra învățătorilor falși a avut un moment de lepădare! Lepădarea înseamnă refuzul de a-L mărturisi pe Hristos. Oricum, această mărturisire, chiar când există, poate fi fie falsă, fie adevărată. Ea nu este un test în sine, separat de orice alt test și dovadă a credinței. Dar lepădarea lui a fost temporară, a fost sub presiunea circumstanțelor, a fost bazată pe neveghere și încredere stupidă în sine dar a fost o lepădare care a fost urmată urgent de pocăință, ceea ce nu este cazul cu acești oameni.

(9) Termenul gr. despótēs este folosit în fiecare situație pentru a se referi la un om care se află în slujba unui Stăpân. De 4 ori termenul se referă la stăpâni pământești și reglementează slujirea creștinilor față de stăpânii lor pământești. De trei ori se referă precis la autoritatea lui Dumnezeu asupra vieții, lumii întregi și a oamenilor (Luca 2:29, Fapte 4:24, Apocalipsa 6:10). Așadar, dacă interpretăm în contextul acesta căderea acestor oameni, putem arăta clar de la ce anume au căzut: de la slujirea pe care au avut-o.

Apostolul Pavel folosește termenul într-un context similar: 2 Timotei 2:20-21 „Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele, pentru o întrebuinţare de ocară. Deci, dacă cineva se curăţește de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună. „

(10) Combinația de termeni: stăpân și răscumpărat – nu mai apare niciodată în Scriptură. (a) Termenul despotes nu apare niciodată în relație cu răscumpărarea pe care Isus Hristos a făcut pentru oameni în general sau pentru credincioși. Acesta nu este un termen potrivit asociat cu lucrarea Sa răscumpărătoare; (b) Termenul despotes nu apare niciodată în relație cu sângele lui Hristos, moartea lui Hristos sau orice altă precizare a lucrării răscumpărătoare a lui Hristos.

(11) În primul rând, termenul răscumpărat înseamnă a cumpăra de la piață. Cuvântul „agorazo” înseamnă „a face piață” și nu este același folosit de obicei ca, spre exemplu, în Efeseni 1:7 (apolutrosin), ci unul mult mai slab. A nu se confunda cu termenul răscumpărat! În al doilea rând, acest termen nu apare în legătură cu Hristos sau lucrarea Lui răscumpărătoare; În al treilea rând, din 30 de apariții ale termenul răscumpărat, 23 dintre ele se referă la cumpărare de lucruri fizice. De două ori termenul se referă la răscumpărarea făcută celor 144000 de pe pământ (Apocalipsa 14:3-4) și se referă la separarea lor de oameni. Termenul răscumpărat când apare în legătură cu sângele lui Hristos se referă la oameni din cer (Apocalipsa 5.9) sau creștini de pe pământ (1 Corinteni 6:20 și 7:23).

(12) Care i-a răscumpărat. Dacă ne uităm în contextul apropiat și îi comparăm pe acești oameni cu falșii profeți din Israel putem interpreta termenul răscumpărat mai precis dar într-un mod mai general. La fel cum toți evreii, credincioși sau necredincioși, au fost răscumpărați de Dumnezeu din Egipt – (1) au fost puși sub sângele de pe ușiorii ușii caselor lor, indiferent de credința lor, (2) au fost separați de egipteni, (3) au fost scoși din Egipt, (4) au luat parte la miracolele lui Dumnezeu, (5) chiar necredincioși fiind, au beneficiat de accesul la Cortul întâlnirii, (6) au beneficiat de mană, apă, protecție, călăuzire de la Dumnezeu în mod supranatural, (7) au făcut parte din poporul lui Dumnezeu, (8) unii dintre ei au ajuns bătrâni și cu funcții în poporul Israel, la fel acești oameni au avut parte de o cumpărare (termen mai precis) pentru că (1) au fost separați de oameni, (2) au avut parte de toate metodele harului din biserică, (3) ba chiar au avut acces la Cuvânt și învățătură. De aceea, păcatul lor este unul real făcut față de Dumnezeu care i-a binecuvântat chiar dacă influența harului Său general nu a fost una mântuitoare.

(13) Textul paralel din Iuda sugerează suficient de clar că acești oameni n-au fost mântuiți vreodată: Iuda 1:4 „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos.”

2 Petru 2:3 „În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme şi pierzarea lor nu dormitează.”

(14) În toate locurile din Biblie unde este folosit termenul „pieire” el se referă la oameni care sunt necredincioși și niciodată în relație cu oameni care au fost creștini (Romani 9:22, Filipeni 1:28, 3:19, 2 Tesaloniceni 2:3, Evrei 10:39, 2 Petru 3:7, 16, Ap. 17:8, 11). Cât despre persoane individuale acest termen este folosit pentru Iuda (Ioan 17:12), Simon Magul (Fapte 8:20) și anticristul (2 Tesaloniceni 2:3) – așadar, pentru două persoane care au arătat în exterior că ar fi creștini dar n-au avut o întoarcere reală de la Dumnezeu.

2 Petru 2:12 „Dar aceştia, ca nişte dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse şi nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăşi stricăciunea lor”

2 Petru 2:14 „sunt nişte blestemaţi!”

(15) Fii ai blestemului și din fire născuți să fie nimiciți. De două ori Petru afirmă că acești oameni sunt ceea ce s-au născut să fie. Petru arată starea acestor oameni când spune că sunt ca animalele din fire sortite să fie prinse și nimicite. Ei de când s-au născut se află în starea aceasta și destinația lor este sigură. Expresia grecească este “fii ai blestemului” (gr. kataras tekna) arătând legătura lor naturală cu păcatul și blestemul care îl însoțește. Petru nu îi bleastămă aici, ci arată cum sunt aceștia înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, creștinii din capitolul 1, prin contrast, sunt făcuți părtași firii dumnezeiești. Este o diferență să fii părtaș firii dumnezeiești și să fii fiul blestemului.

2 Petru 2:15 „După ce au părăsit calea cea dreaptă, au rătăcit şi au urmat calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata fărădelegii.”

(16) Părăsirea căii drepte. Despre ei se spune că au părăsit calea cea dreaptă și au luat-o pe calea lui Balaam care a iubit plata nelegiuirii. Termenul cale se referă la un comportament anume, la o caracteristică a trăirii cuiva. Calea lui Balaam se referă la dragostea pentru bani. Așadar, a lăsa calea dreaptă și a lua calea lui Balaam înseamnă renunțarea la un comportament bun și adoptarea unuia rău. Acest lucru nu spune nimic despre nașterea din nou a acestor oameni, ci spune ceva despre comportamentul lor. Despre ei nu ni se spune nicăieri că au intrat pe calea îngustă, pe calea dreaptă, pe calea adevărului și a neprihănirii prin poarta cea strâmtă.

• 2 Petru 2:21 „Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată.”*

(17) Întoarcerea de la porunca dată. Întoarcerea lor de la porunca dată nu arată deloc pierderea mântuirii. Să luăm câteva exemple: câți creștini nu se întorc de la porunca dată și nu își pierd mântuirea? Care este creștinul care niciodată nu s-a întors de la o poruncă a lui Dumnezeu? Așadar, este evident că pasajul nu se referă doar la călcarea unei porunci oarecare din Legea lui Dumnezeu. Toți cei care sunt în biserică primesc poruncile lui Dumnezeu și este sigur că aceia care sunt neregenerați vor respinge la un moment dat în mod definitiv și final porunca dată. Unii comentatori cred că Petru se referă la Evanghelie pentru că folosește termenul poruncă la singular – referindu-se la una singură.

• 2 Petru 2:22 „Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă”.*

(18) Proverbul de la final ne ajută să rezolvăm problema. Poți să scoți un porc din mizerie, să-l speli și să-i pui o panglică frumoasă; dar imediat ce are ocazia, se va întoarce să se bălăcească în noroi. De ce? Pentru că natura nu i s-a schimbat. Un porc rămâne porc fie că este curat sau murdar.