sf3.ro Web analytics

Credința ca dar al lui Dumnezeu

May 27, 2018 0 Comments

Există două categorii de argumente care încearcă să distrugă doctrina depravării totale şi care pot fi sumarizate astfel (fac o distincţi deşi la rădăcină ele spune acelaşi lucru: „omul totuşi poate”): prima spune că omul poate crede iar a doua spune că omul poate accepta credinţa pe care Dumnezeu i-o dăruieşte.

În ambele cazuri este înălțat omul mort în păcatele sale și este subestimată stricăciunea sa. În ambele cazuri este atacată Sfânta Scriptură care lămurește că omul nu poate crede. Ambele doctrine vor duce la pervertiri ale metodelor de evanghelizare pentru că sunt antropocentrice.

Ne uităm la prima teorie care spune că omul poate crede prin propriile Sale puteri:

În primul rând, această teorie contrazice texte din Scriptură. Pavel spune că “aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:10). Credinţa, ca şi rezultat al alegerii lui Dumnezeu, nu al alegerii omului, este exprimată clar aici “Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut” (Fapte 13:48; 1 Tes 1:4,6). Mai mult Dumnezeu este Cel care „deschisese uşa credinţei (Fapte 14:27). Pavel spune în alt loc că ea este un har (dar gratuit şi nemeritat pentru păcătoşi care resping darul) (Filipeni 1:29) iar Petru vorbeşte despre „cei ce au căpătat o credinţă” (2 Petru 1:1).

În al doilea rând, această teorie contrazice doctrina predestinării care spune că Dumnezeu ne-a ales pentru sfinţire şi la vremea potrivită ne-a făcut sfinţi – în mod sigur şi deplin ne-a fost dată şi credinţa tot de către El fiindcă nu putem fi sfinţi fără credinţă. Aşadar, dacă Dumnezeu ne-a ales datorită credinţei noastre – ajungem tot acolo: Dumnezeu ne-a ales datorită a ceva ce ne-a dat El.

În al treilea rând, Adam nu avea nevoie să manifeste credinţă salvatoare şi nici nu a fost înzestrat cu o capacitate pentru aceasta. Nici unul din urmaşii săi nu a fost înzestrat cu nici o capacitate pentru aceasta. Nici unul dintre urmaşii săi nu are puteri mai mari decât Adam în starea necăzută; de aceea, nici o putere pentru credinţă salvatoare nu este şi n-a fost vreodată parte puterilor omului.

În al patrulea rând, credința este o parte a sfințirii și sfințeniei procurate de Hristos și nu se poate argumenta că doar părți ale sfințeniei noastre au fost procurate de Hristos, cum ar fi nădejdea sau dragostea (Galateni 5:22, Efeseni 5:9) fiindcă nicăieri nu avem vreo precizare prin care să înțelegem că unele haruri ale Duhului sunt câștigate de Hristos iar altele de noi și nimeni nu este mai capabil să creadă prin sine însuși decât să nădăjduiască sau să iubească. Este puţin probabil că am primit Duhul Sfânt ca să credem în timp ce noi puteam crede şi fără El.

În al cincilea rând, toate binecuvântările noului legământ sunt procurate și cumpărate de Hristos. Promisiunile legământului sunt confirmate în Hristos și sunt făcute seminței Lui (Galateni 3:16) și de aceea toate lucrurile bune ale legământului sunt efecte, fructe și cumpărate de moartea lui Hristos. Mai mult, credința este o parte a acestor lucruri bune ale noului legământ iar acest lucru este evident în descrierile lor din Ieremia 31:33,34; Evrei 8:10-12; Ezechiel 36:25-27.

În al şaselea rând, dacă credința nu a fost cumpărată de Hristos şi nu este darul Lui atunci cei care cred, față de cei condamnați, nu au de ce să-i mulțumească lui Hristos însă acest lucru ar fi ciudat conform cu Apocalipsa 1:5-6. Biblia face o distincţie clară între credincioşi şi necredincioşi iar credincioşii totdeauna îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru starea lor – o inutilitate şi o mulţumire iraţională dacă ea nu ar fi darul lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, Biblia arată că oamenii în starea lor naturală nu pot crede în Hristos (Ioan 12:39,40). Ei nu Îl iubesc, nu Îl caută, nu vor să vină la El ca să aibă viața ci Îl urăsc şi fug de El. De fapt, a spune că omul poate să creadă prin propria sa dorinţă şi putere înseamnă să negi zeci de versete care afirmă tocmai contrariul (aici mai multe detalii).

În al optulea rând, credinţa este rezultatul naşterii din nou şi dacă omul nu poate provoca naşterea din nou atunci cu siguranţă nu poate provoca nici credinţa. Omul nici nu trebuie să provoace credinţă fiindcă ea vine inevitabil din regenerare (aici mai multe explicaţii).

Acum ne uităm la teoria care spune că omul poate alege să creadă:

În primul rând, există Scripturi clare care arată că Dumnezeu nu dă credinţa tuturor. De aceea apostolul spune că “nu toţi au credinţa” (2 Tes. 3:2) şi că ea este a „aleșilor lui Dumnezeu” (Tit 1:1). Dacă toţi au fost aleşi să creadă, dacă toţi au căpătat credinţa şi dacă toţi au avut harul credinţei este de neînţeles de ce Petru şi ceilalţi apostoli specifică că biserica a primit-o, a căpătat-o, a fost rânduită să creadă şi a primit acest har şi dar de la Dumnezeu. Distincţia între biserică şi necredincioşi când vine vorba de credinţă ar fi inutilă!

În al doilea rând, pericolul acestei poziţii este presupoziţia că, între indivizi, există o diferenţă fundamentală, care determină alegerea lui Dumnezeu îndepărtând astfel caracterul gratuit de la harul lui Dumnezeu şi opunându-se pasajelor biblice care învaţă că nu există nici o diferenţă între oameni şi că toţi, fără excepţie, se împotrivesc lui Dumnezeu şi chemării Sale nedorind să vină la Lumină ca să fie mântuiţi. Această teorie contrazice Scriptura care spune că nu există nimic bun în om, adică în firea lui pământească.

În al treilea rând, dacă cineva spune că tuturor li se dă credinţă dar nu toţi o exercită face o mare greşeală deoarece întâi de toate contrazice Scripturile dar şi natura credinţei. Ea nu este ca şi un lucru fizic pe care îl poţi avea fără să-l foloseşti la fel cum nu poţi deţine o dorinţă fără să doreşti lucrul din dorinţa respectivă. A avea o dorinţă înseamnă a dori. Atunci când ai credinţa, de fapt, crezi. A spune că Dumnezeu dă tuturor credinţa dar numai unii o folosesc – este o contradicţie nebiblică şi iraţională.

În al cincilea rând, este clar că nu tuturor oamenilor li se dă „șansa credinței” fiindcă unii nici nu au auzit despre Hristos ca să aibă această șansă iar alții erau în iad deja atunci când Hristos a murit. Este deasemeni clar că nu tuturor oamenilor li se dă credința – chiar celor care au trăit după Hristos.

În al şaselea rând, dacă Hristos a procurat credința pentru toți, atunci toți fără expceţie trebuie să creadă lucru pe care apostolul îl neagă când spune că „nu toți au credința” (2 Tesaloniceni 3:2), ci ea este a „aleșilor lui Dumnezeu” (Tit 1:1). A spune că toţi primesc credinţa înseamnă să-l faci mincinos pe Dumnezeu şi să afirmi implicit că Biblia nu este de încredere.