sf3.ro Web analytics

O critică constructivă a muzicii contemporane

November 17, 2018 0 Comments
  1. Expresii care au tentă sexuală

Există un limbaj al dragostei permis în cadrul intim familial dar nu în al închinării. Nu ne putem raporta la Dumnezeu și Hristos folosind un limbaj care ar face pe cei din audiență să se gândească chiar în acele momente sacre la momentele de intimitate. Intimitatea noastră ca Biserică cu Hristos nu are nici o legătură cu intimitatea de natură sexuală și ar trebui să evităm sub orice formă limbajul care ar provoca gândurile în această direcție.

  1. Volumul asurzitor al instrumentelor și trupei care conduce închinarea.

Muzica folosită de obicei în bisericile conservatoare și tradiționale nu tind să promoveze tipul de închinare asurzitoare pentru audiență. Prin asta nu justific orice tip sau stil de muzică din bisericile tradiționale, ci vreau să arăt că în multe din aceste biserici s-a înțeles scopul congregațional al închinării prin cântare. Scopul celor care conduc închinarea este să motiveze toată congregația să cânte.

  1. Superficialitatea în conținut.

Această superficialitate poate fi prezentă în orice tip de muzică și sub nici o formă nu poate fi legat doar de muzica contemporană, totuși există o sumedenie de cântări compuse în trendul contemporan care sunt superficiale, nu nepărat eronate, și care nu arată o înțelegere a ceea ce este Dumnezeu și omul în relație cu El. Cântarea, fiind un răspuns al închinătorului față de Dumnezeu care S-a revelat pe Sine, trebuie să reflecte înțelegerea închinătorului cu privire la Cine și cum este Dumnezeu. A cânta cântări cu conținut superficial nu poate arată decât o înțelegere superficială cu privire la Persoana lui Dumnezeu.

  1. Atragerea atenției asupra instrumentației și vocilor celor care conduc închinarea.

Din nefericire această tendință este în creștere în special în mediul carismatic unde muzica contemporană este preponderentă. Trupele de închinare și vedetele sunt un factor esențial în închinare. În multe cazuri audiența este stimulată la închinare de voci și persoane care sunt aproape adulate datorită talentelor naturale sau unor stiluri de cântare în vogă. Scopul închinării nu este să atragă atenția asupra închinătorului sau asupra oricărui om, ci să fie un răspuns al credinciosului față de Dumnezeu.

  1. Profesionalismul trupei care conduce închinarea, mult dincolo nivelul congregației.

Scopul oricui conduce închinarea ar trebui să fie acela de a ajuta audiența să cânte împreună. Orice calcă acest principiu trebuie judecat ca fiind greșit. Când trupele de închinare fac repetiții pentru ore întregi ca să cânte cu mult dincolo de puterea audienței, acest lucru este total împotriva principiului închinării congregaționale. Nu suntem împotriva pregătirii pentru închinare sau pregătirii pentru cântare, ci împotriva oricărui stil de cântare care se ridică mult peste nivelul congregației și face congregația să nu se implice total în actul închinării.

  1. Folosirea (probabil neinteționată) a metodelor hipnotice. Aceasta duce la decuplarea minții prin repetiție hipnotică.

Unii chiar justifică ideea că închinarea prin muzică ar trebui să ducă omul în prezența lui Dumnezeu și să-l pregătească pentru experimentarea prezenței lui Dumnezeu în timp ce Scriptura ne arată pretutindeni că închinarea este un rezultat și un efect al revelării de Sine a lui Dumnezeu, și nu ceva ce producem noi aducându-ne la un nivel emoțional intens încât să putem spune că-L simțim pe Dumnezeu.

Repetarea excesivă a unor cuvinte nu duce decât la decuplarea minții. Cu siguranță există o măsură rezonabilă în care anumite refrene pot fi repetate însă această practică a trecut de mult de acest nivel al rezonabilității. Ceea ce astăzi este numit free worship (închinare liberă) nu este decât un mod de a cânta fără să spui nimic sau să prelungești o stare hipnotică în care cei angajați în acel act se află într-o stare euforică foarte plăcută. Euforia nu este același lucru cu închinarea și o stare duhovnicească de închinare.

  1. Folosirea unor metode muzicale care produc efecte fiziologice, de natură fizică, nu duhovnicească.

Creierul generează substanțe chimice care te fac să te simți bine atunci când auzi sau vezi anumite lucruri. Există lucruri pe care le vedem sau le auzim și ne stimulează oferindu-ne o stare de bine, un sentiment de plăcere sau chiar de extaz. Nu este nici o problemă în asta. Așa suntem creați să funcționăm și așa ne bucurăm de lumea în care ne-a așezat Dumnezeu.

Din păcate multă „închinare” din bisericile evanghelice nu este nimic altceva decât stimularea creierului pentru a produce aceste substanțe chimice ce generează apoi aceste sentimente de euforie și extaz.

Sunt câteva efecte negative ale acestui tip de închinare: (1) Această stare nu este duhovnicească, ci mai degrabă misitcă, euforică și emoțională; (2) această dependență de sentimente euforice și experiențe mistice sau extatice jefuiește credinciosul de căutarea lui Dumnezeu prin metodele obișnuite ale harului și-l aruncă într-o căutare nesănătoasă după sentimente și experiențe care sunt asociate cu prezența lui Dumnezeu.

  1. Lipsa reverenței și respectului.

Există mișcări, manifestări, îmbrăcăminte și un stil care arată lipsa de reverență. Trupele contemporane de închinare au relativizat respectul și reverența așa încât să nu se mai poată specifica unde este și unde nu este respect față de Dumnezeu, nu doar față de audiență.

Scriptura ne arată că în închinare ar trebui să avem în vedere cine este Dumnezeu, nu doar că El este dragoste, ci și că este un foc mistuitor. O asemenea înțelegere ar trebui să redefinească din temelie ceea ce astăzi este numită închinare. Evrei 12:28-29 "Fiindcă am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică, fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”."

  1. Focalizarea pe gusturile necredincioșilor și relevanța culturală.

Adoptarea unui mesaj sau stil muzical pentru că este relevant cultural sau place necredincioșilor arată o filozofie eronată a închinării. Închinarea este în primul rând un răspuns dat revelării de Sine a lui Dumnezeu față de cei credincioși, față de biserică.

Deseori această închinare este numită închinare verticală - expresie care vrea să afirme că acest tip de închinare s-ar adresa lui Dumnezeu într-un mod sau o măsură mai mare decât o fac celelalte tipuri de închinare. Dar este foarte interesant că cei care folosesc această expresie nu se referă doar la mesajul cântării, ci se referă și la linia melodică sau stilul muzicii care este ales din motive orizontale - motive care țin de oameni, și în general nu de cei credincioși, ci de necredincioșii pe care vor să-i atragă.

  1. Copierea manifestărilor vedetelor de pe scenele lumii.

Nu există nici un motiv biblic sau duhovnicesc pentru care, cei care conduc închinarea, ar trebui să copie mișcările, manifestările și tipul de performanță scenică a vedetelor lumești și necredincioase. Tendința de a copia mișcările și stilul lor arată o problemă a inimii. Să fim clari înțeleși când spunem aceste lucruri - problema fundamentală este dorința de a copia niște oameni lumești și dorința de a copia atitudini care arată dorința de a atrage atenția asupra sinelui, asupra talentului, pregătirii și performanțelor personale.

  1. Indecența în îmbrăcăminte și în mișcări.

Este curios faptul că promotorii acestui tip de muzică promovează în același timp libertinajul în îmbrăcăminte iar cei care promovează această falsă concepție despre libertatea în Hristos se pretind capabili și calificați să conducă închinarea.

  1. Defocalizarea și dezechilibrul în subiectele alese.

Multe cântări nu s-ar putea cânta în perioadă de persecuție sau suferință și trădează un triumfalism escatologic care duc închinătorii în depresii spirituale. Biserica se află pe terenul de luptă, se află în suferință și necazuri, se află în luptă cu firea, lumea și diavolul și cântările ei ar trebuie să arate că înțelege aceste realități.

Dacă noi cântăm doar cântări care ascund aceste adevăruri atunci îi vom lipsi pe credincioși de pregătirea necesară pentru evenimente negative din viața lor. Din nefericire se poate observa în multe situații cum muzica contemporană însoțește o formă sau alta de teologie a prosperității și în cele mai multe situații există o legătură clară între conținutul acestor cântări, stilul lor și teologia învățătorilor și membrilor acelor biserici.

  1. Dependența și orientarea spre euforie și experiență

S-a dezvoltat o întreagă teologie a analizării slujbelor religioase prin expresiile „mi-a plăcut” sau „m-am simțit bine” trădându-se astfel ceea ce se întâmplă în realitate în aceste momente de „închinare”.

Oamenii au un moment de așa-zisă închinare odată sau de două ori pe săptămână când simt eliberare, pace și “atingerea lui Dumnezeu” și de aceea vor căuta această experiență tot mai des și vor dezvolta o dependență față de acest tip de închinare sub pretextul dragostei de Dumnezeu. În cazul acesta ne întrebăm cât se poate de serios dacă oamenii aceștia Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu și nu doar niște refulări emoționale.

Sunt melodii, ritmuri, armonii și multă muzică care nu fac nimic altceva decât să stimuleze creierul uman oferind sentimente euforice și o stare de bine. Furnicăturile, senzațiile de curentare, de plutire etc sunt niște reacții foarte comune atunci când creierul produce aceste substanțe chimice.

Închinarea aceasta este naturală și poate fi experimentată în concerte necreștine și este hedonistă – bazată pe ceea ce îmi oferă mie și pe plăcerea, bucuria, extazul și euforia pe care mi-o oferă la un moment dat. Este căutat acel sentiment de „eliberare” și de „pace”.

Concluzionez arătând câteva derapaje grave: în primul rând, totul este cercetat la nivelul senzorialului iar senzorialul este ceva diferit de experiența duhovnicească. A doua problemă este că ceea ce afectează nu este cuvântul care atinge inima prin minte, ci un anumit stil de muzică; În final, în realitate totul are de-a face cu sinele, nu cu felul în care Dumnezeu privește închinarea noastră.