sf3.ro Web analytics

Teologia auto-victimizării

October 24, 2017 0 Comments

Întâi de toate vreau să vă spun de ce este important să discutăm despre „pocăitul victimă”. Acest tip de personaj este foarte des întâlnit în piața religioasă evanghelică. Din punct de vedere al relației Sale cu Dumnezeu el se simte satisfăcut când o face pe smeritul (ceea ce este de fapt auto-victimizare, cum voi arăta – o formă de mândrie, nicidecum de smerenie) pentru că auto-victimizarea lui pare să Îl facă pe Dumnezeu să-l păsuiască și îi creează senzația că Dumnezeu îl trece cu vederea ca un bunic bunuț și blând.

Din punct de vedere al conduitei sale această stare îl face să fie indolent știind că el oricum este o victimă în lumea asta, victimă a firii sale pământești – pe care Dumnezeu n-a avut bunăvoința s-o linșeze scurt pe doi la nașterea din nou, o victimă a poftelor lumii care astăzi sunt pe toate gardurile și mai țipătoare decât oricând și o victimă a satanei și acoliților săi care împart puterea.

Totuși, întrebarea importantă este aceasta: ce anume îl face pe acest individ să aibă acest tipar de comportament și acest tip de concepție?

Eu cred că teologia făcută la amvoane a favorizat și produs acest tip de gândire a victimei. Ea se observă mai cu seamă în rugăciuni când frații și surorile se tânguiesc că „suntem numai țărână” sau „suntem ca praful” și „suntem slabi și păcătoși Doamne”. Această mentalitate de victimă a fost introdusă prin teoria „păcătoși și sfinți în același timp” (expresie atribuită lui Martin Luther). Ea a mai fost explicată prin diferența accentuată dintre ceea ce suntem noi în poziție (relația cu Dumnezeu) și practică (conduita noastră).

Cred că această teorie este greșită și paralizează trăirea creștină autentică, promovează o falsă spiritualitate și smerenie creștină și generează o discrepanță frapantă (soră cu ipocrizia și schizofrenia spirituală) între ceea ce suntem și ceea ce facem. A fi și a face se leagă indivizibil așa încât prima o generează pe a doua.

Această teorie pare să propună un alt tipar: că poți fi bun dar să te porți ca satana. Gravitatea se adâncește mai ales când observăm că Domnul în nenumărate rânduri a spus că o natură bună nu poate produce roade rele și nici o inimă bună nu poate revărsa în afară lucruri rele.

Unde este problema?

(1) Definirea statutului nostru în Hristos. Aici cred că s-a greșit foarte mult pentru că de multe ori s-a accentuat doar ceea ce noi am primit din punct de vedere legal în Hristos fără a se accentua la fel de mult ceea ce am devenit în Hristos în mod practic.

  • în Hristos suntem îndreptățiți – adică relația noastră cu Dumnezeu este transformată dintr-o relație de dușmănie într-una de dragoste, acceptare și comuniune. Această stare este identitatea noastră în Hristos. Este ceva ce am dobândit în dar. Suntem iertați de toate păcatele. Suntem curați în fața caracterului și legii lui Dumnezeu.

  • în Hristos suntem înviați și înnoiți ­– adică suntem născuți din nou și suntem făpturi noi. Suntem făcuți părtași firii dumnezeiești. Nu avem doar părtășie cu Dumnezeu ci și puterea lui Dumnezeu implantată în adâncul inimilor noastre. Nu doar ne exprimăm ca sfinții ci suntem în esență sfinți. Acesta este statutul nostru sau identitatea noastră. Acesta este un fapt obiectiv și real și nu ceva ce încercăm să practicăm. Este ceva ce am devenit în trecut prin puterea Lui.

REGENERAREA: Așadar, din punct de vedere a ceea ce am devenit în Hristos noi suntem REGENERAȚI. Este acea promisiune că avem inimi noi și că suntem făpturi noi, că avem chipul lui Hristos, că ne-am îmbrăcat în Hristos, că suntem acel om nou. Această regenerare generează putere transformatoare practică și nu este deloc o senzație lăuntrică care ne face să practicăm un fel de auto-sugestie soră cu budismul prin care ne inoculăm ideea că avem ceva puteri supranaturale în noi care nu ne ajută oricum la nimic dar care sunt extraordinare.

RELAȚIONAREA: Dar mai există un aspect care de multe ori este trecut cu vederea. Este vorba despre RELAȚIONAREA nouă de care avem parte. Aici mă refer la prezența constantă a Duhului Sfânt în ființele noastre. El este o Persoană care generează putere de sfințire pe lângă puterea regenerării care activează în noi.

(2) Definirea stării noastre în Hristos. Având în vedere că suntem regenerați în inimi și relaționați cu Duhul Sfânt – avem două forțe de acțiune absolut de neînfrânt. Starea noastră de sfințenie se naște din această realitate. Repet, noi nu devenim în mod continuu regenerați și relaționați cu Duhul ci am dobândit această realitate în momentul mântuirii. Noi nu mai suntem păcătoși. Nu mai suntem victime. Suntem oameni noi.

De obicei această „stare” este pusă în contrast cu „statutul” nostru în Hristos. Cu alte cuvinte, se spune că în „statutul” nostru (identitatea noastră) noi suntem declarați neprihăniți (îndreptățiți sau justificați) înaintea lui Dumnezeu dar că în „starea” noastră de fapt suntem păcătoși și păcătuim de nu știm de noi din cauza firii pământești. Se presupune, deși nu se afirmă, că firea răstignită și lepădată are putere, în această stare de comă, mai mare decât puterea regenerării și a Duhului Sfânt. Acest lucru este aberant atât din punct de vedere logic cât și teologic.

Sfințirea progresivă, așa cum este numită în general, se naște din statutul nostru. Dacă nu avem și nu conștientizăm acest statut ne luptăm cu pumnul în vânt. Dar și această sfințire presupune două aspecte importante care de obicei nu sunt nuanțate corect.

  • Sfințirea pozitivă. Mi se pare că RODIREA (de teologi numită „sfințirea pozitivă”) este foarte rău pusă în umbră în adunări. Acest lucru se face prin mai multe feluri: fie se pune un accent aberant și exagerat asupra lucrurilor exterioare (să nu fumezi, să porți batic, să nu te tunzi la modă, să nu porți brățări etc), fie se subliniază doar aspectul negativ al sfințirii – acela de curățire și pocăință (și acesta limitat la lucruri externe). Rodirea înseamnă asumarea și experimentarea roadei Duhului – care este formată din caracteristici absolut supranaturale și pozitive. Ele înfrumusețează viața creștinească și nu o portretizează ca pe o viață ascetică semi-monastică de auto-flagelare și victimizare ipocrită.

  • Sfințirea negativă. Această parte din sfințire este la fel de prost înțeleasă și exprimată. Totul se reduce la a te plânge de starea în care ai ajuns, convins că nici nu s-ar putea altfel că doar tu ești „țărână” și „slab”, cu credința că Dumnezeu este mișcat până la lacrimi de exprimările tale pseudo-smerite. Părerea de rău pentru păcat este un lucru iar auto-victimizarea este cu totul altceva. Ele pare mereu să fie confundate. Ca și cum nu ar fi de ajuns se promovează exagerat o pocăință de practici exterioare neutre din punct de vedere spiritual și morale și nu se pune lupa spirituală asupra acțiunilor, atitudinilor, gândurilor și trăirilor păcătoase.
    Pocăința înseamnă RENUNȚARE la ceea ce este rău, o hotărâre și o îndreptare concretă către Dumnezeu întorcând spatele păcatului cu ură, scârbă, regret, rușine – toate aceste stări generate de relația ta de dragoste, comuniune, apropiere și acceptare cu Dumnezeu care a fost umbrită prin păcat. Aceste stări nu sunt generate de convingerea că oricum nu se poate altfel având în vedere că firea din noi „se mai coboară de pe cruce” și face valuri. Aceste stări emoționale spirituale sunt legate de durerea resimțită când este întristat Duhul Sfânt și armonia cu Dumnezeu suferă.

Pocăința aceasta nu îndepărtează condamnarea deoarece în Hristos nu mai este condamnare din evenimentul trecut al mântuirii. Pocăința, mai degrabă, îndepărtează conflictul generat de mine prin păcat în relația mea armonioasă cu Dumnezeu. Prin pocăință experimentez din nou și simt spiritual manifestarea comuniunii cu Dumnezeul Trinitar și conștientizez practic iertarea asigurată și câștigată în Hristos la Calvar.

Închei cu o scurtă lămurire parțială asupra motivului pentru care suntem sfinți care păcătuiesc. Acest lucru se datorează rămășițelor firii pământești în noi (spun rămășițe pentru că firea este înjunghiată și răstignită, noi ne-am lepădat de ea și am îngropat omul vechi prin Hristos), datorită reflexelor volitive păcătoase manifestate prin obiceiuri și reacții păcătoase cât și datorită unei acțiuni bazate pe senzații păcătoase rămase în personalitatea noastră și favorizate de temperament, obiceiuri și reflexe împământenite în noi.